ABUZUL ÎN SERVICIU DUPĂ DECIZIA CURȚII CONSTITUȚIONALE NR. 392/2017

Mihai Adrian Hotca

1. Aspecte introductive

În acest articol vom examina efectele juridice ale Deciziei Curții Constituționale nr. 392/2017[1] asupra conținutului normei ce incriminează fapta de abuz în serviciu.

Prin Decizia nr. 392/2017, Curtea Constituțională a hotărât că: „1. (…) dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma “îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege “îndeplineşte prin încălcarea legii”.

  1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal (…).
  2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate (…) și constată că dispozițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 (…) sunt constituționale în raport de criticile formulate”.

De asemenea, prin Decizia nr. 405/2016, Curtea Constituțională a statuat că: „dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal (este vorba despre abuzul în serviciu – n.n.) sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma “îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege “îndeplineşte prin încălcarea legii”.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.

Iar conform art. 31 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992: „(1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

(2) În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.

(3) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Curtea Constituțională a statuat în mai multe rânduri că atât dispozitivul unei decizii, cât și considerentele acesteia sunt obligatorii.

2. Conținutul dispozițiilor legale ce au format obiect al excepției de neconstituționalitate

Dispozițiile legale vizate prin excepția de neconstituționalitate soluționată prin Decizia nr. 392/2017 sunt art. 248 din Codul penal anterior, art. 297 din Codul penal în vigoare și art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Conform art. 248 din Codul penal din 1969: “Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități dintre cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani“.

Potrivit art. 297 alin. (1) din Codul penal în vigoare: “Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică“.

Art. 132 din Legea nr. 78/2000 prevede: „În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime”.

3. Considerentele Deciziei nr. 392/2017 referitoare la abuzul în serviciu

În considerentele Deciziei nr. 392/2017, Curtea Constituțională a reținut că: „sarcina  aplicării  principiului “ultima ratio” revine, pe de o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare  chemate  să  aplice  legea. Astfel,  responsabilitatea  de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind “abuzul în serviciu”, ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare (s.n.) (…)

în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul “ultima ratio”. Cu alte cuvinte, Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit (alte măsuri  de  ordin  civil,  administrativ,  etc.  fiind  improprii  în  realizarea  acestui deziderat), iar nu ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură  aplicată  din  perspectivă  cronologică.  Mai  mult, măsurile  adoptate  de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Curtea a reţinut că din perspectiva principiului “ultima ratio” în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală. (…) Potrivit  dispoziţiilor  art.  147  alin.  (4)  din  Constituţie,  deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale  de  drept.  Decizia  prin  care  Curtea  Constituţională,  în  exercitarea controlului  concret,  a  posteriori,  admite  sesizarea  de  neconstituţionalitate  este obligatorie  şi  produce  efecte erga  omnes,  determinând  obligația  legiuitorului, potrivit   art. 147   alin. (1)   din Constituție,  de  a  pune  de  acord  prevederile neconstituționale  cu  dispozițiile  Legii  fundamentale.  Termenul  în  care  trebuie îndeplinită obligația constituțională este de 45 de zile, consecința nerespectării sale fiind încetarea efectelor juridice a dispozițiilor din legile sau ordonanțele constatate ca fiind neconstituționale în vigoare la data efectuării controlului și suspendate de drept pe durata termenului constituțional.

Mai mult, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 232010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Prin  sintagma considerente  pe  care  dispozitivul  deciziei  Curții se sprijină (s.n.) se înțelege ansamblul unitar de argumente, care prezentate într-o succesiune  logică  realizează  raționamentul  juridic  pe  care  se  întemeiază  soluția pronunțată de Curte. Astfel, argumente autonome, de sine-stătătoare, sau argumente multiple,  coroborate,  pot determina o  construcție logico-juridică după  structura premisă-demonstrație-concluzie. Cu  alte  cuvinte,  considerentele  unei  decizii  a  Curții  Constituționale cuprind analiza comparativă dintre textul legal criticat și norma constituțională, procesul logic pornind de la situația premisă (care implică, pe   de   o parte,   analiza   textului   legal, și, pe  de  altă  parte,  analiza  textului constituțional), realizând legături  corelante,  inferențiale (analiza  raportului  dintre  cele două norme) din care derivă o concluzie, consecința analizei (soluția pronunțată de  Curte).  Această  structură este  una  unitară,  coerentă,  întregul  ansamblu argumentativ constituind fundamentul  concluziei  finale,  astfel  încât  nu  poate  fi  acceptată teza potrivit căreia în conținutul unei decizii a Curții ar putea exista considerente  independente  de  raționamentul juridic care  converge  la  soluția pronunțată și, implicit care nu ar împrumuta caracterul obligatoriu al dispozitivului actului jurisdicțional. Prin urmare, întrucât toate considerentele din cuprinsul unei decizii  sprijină  dispozitivul  acesteia, Curtea  constată că  autoritatea  de  lucru judecat  și  caracterul  obligatoriu  al  soluției  se  răsfrânge  asupra  tuturor considerentelor deciziei (s.n).

Ținând seama de cele expuse, Curtea reține că, încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut  obligația  de  a  reglementa valoarea pagubei  și  gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de ”abuz în serviciu”, cu aplicarea principiului “ultima ratio”, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină și jurisprudență (s.n.). (…)

În ceea ce privește dispozițiile penale referitoare la fapta de “abuz în serviciu”, Curtea constată că lipsa unor circumstanțieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anumite gravități a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face dificilă și, uneori, imposibilă, delimitarea răspunedrii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecința deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată și condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării. Dispozițiile penale în vigoare sunt formulate în sens larg și în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a altor cerințe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări și aplicări arbitrare/aleatorii. O asemenea omisiune are relevanță constituțională în cauza de față (a se vedea și Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014 sau Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, par. 41, prin care Curtea a statuat că “omisiunea și imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat”) pentru că afectează drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează o astfel de acuzație penală. În aceste condiții, Curtea fiind ținută de obligația de a interpreta o dispoziție legală în sensul de a produce efecte și pentru a da, astfel, un sens constituțional acesteia (a se vedea în acest sens Decizia nr. 223 din 13 martie 2012), consideră necesară instituirea unui prag al pagubei și circumstanțierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcție de care să se aprecieze incidența sau nu a legii penale (s.n.).

Dată fiind natura omisiunii legislative relevate, Curtea Constituțională nu are competența de a complini acest viciu normativ întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera exclusivă de competență a legiuitorului primar sau delegat. Pe cale de consecință, ținând seamă de dispozițiile constituționale ale art. 142 alin. 1, potrivit cărora, “Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”, și pe cale ale art. 1 alin. 5, potrivit cărora “în România, respectarea (…) legilor este obligatorie”, Curtea subliniază că legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate contrare principiului securității raporturilor juridice în componența sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii”.

4. Efectele juridice ale Deciziei nr. 392/2017

4.1. Efectele juridice în ceea ce privește elementul material al infracțiunii

Analiza efectelor juridice ale Deciziei nr. 392/2017 nu poate fi disociată total față de considerentele Deciziei nr. 405/2017, deoarece prima hotărâre face trimitere la cea de-a doua și, totodată, o explică.

În ceea ce privește aplicarea art. 248 C. pen. anterior, la fel ca Decizia nr. 405/2016 și Decizia nr. 392/2017 urmează să producă efecte juridice în toate cauzele penale, indiferent etapa sau faza procesuală în care se găsesc.

In concreto, orice o faptă, prin care o persoană și-a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea fi trasă la răspundere penală numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 405/2016 și nr. 392/2017 (legislație primară – legi și ordonanțe simple sau de urgență).

Astfel, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reținută prin raportare la obligații regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice, fişe de post etc.

Această soluție se impune având în vedere faptul că, prin deciziile  mai sus menționate (nr. 405/2016 și nr. 392/2017), Curtea Constituțională a constatat că sintagma “îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 sau 248 din Codul penal anterior, după caz, şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal în vigoare nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează “prin încălcarea legii“.

Cerința esențială, prin încălcarea legii, atașată elementului material al infracțiunii, este o condiție ce ține de tipicitatea infracțiunii de abuz în serviciu, astfel că nerealizarea acesteia impune soluția clasării, în faza de urmărire penală, sau a achitării, în faza de judecată, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., deoarece fapta imputată nu este prevăzută de legea penală.

Raportarea conduitei examinate la prescripţia normativă trebuie realizată atât în ipoteza analizei îndeplinirii unui act, cât și în ipoteza neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune dobândeşte semnificaţie ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situaţie determinată[2].

Mutatis mutandis, soluția clasării sau achitării, după caz, se impune și în ceea ce priveşte fapta prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care este o infracţiune asimilată celor de corupţie și, totodată, prin modul în care a fost incriminată, reprezintă o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu.

Din perspectiva clasificării normelor juridice, art. 132 din Legea nr. 78/2000 este o normă de trimitere, care se completează cu dispozițiile art. 297 C. pen. În legătură cu normele de trimitere, prin Decizia nr. 82/1995[3], Curtea Constituțională a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiaşi act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text. În lipsa unei atari operaţii, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere.

De altfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal[4]: “atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete“.

Așadar, restrângerea, prin deciziile nr. 405/2016 și nr. 392/2017, a sferei de aplicare a normei ce incriminează abuzul în serviciu (normă completatatoare în raport cu art. 132 din Legea nr. 78/2000), determină modificarea (în sensul restrângerii domeniului de aplicare) art. 132 din Legea nr. 78/2000 (normă incompletă).

4.2. Efectele juridice ale ale deciziilor nr. 405/2016 și nr. 392/2017 în ceea ce privește urmarea imediată (rezultatul socialmente periculos)

Ce efecte juridice produce o decizie prin care Curtea Constituțională impune legiuitorului sarcina de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de abuz în serviciu?

Pentru a fi în prezența unei obligații juridice propriu-zise trebuie să existe fie posibilitatea folosirii forței de constrângere a statului pentru aducerea la îndeplinire a acesteia, fie să existe o sancțiune. În baza prevederilor constituționale incidente [art. 147 alin. (1)], fiind vorba despre o deczie de respingere, ca inadmisibilă, a excepției s-ar putea conchide că o astfel de decizie nu produce niciun efect juridic. Într-adevăr, conform art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei (s.n.). Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Din lectura dispozițiilor mai sus citate reiese că Parlamentul sau Guvernul, după caz, trebuie să pună în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Însă, singura consecință juridică reglementată de Constituție, în ipoteza în care legiuitorul nu pune în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, este aceea că dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice.  

Practic, în toate cazurile în care este menționată în deciziile Curții constituționale, obligația legiuitorului de a armoniza dispozițiile neconstituționale cu cele ale Legii fundamentale este una de natură politică, iar nu una de natură juridică, deoarece, în caz de inacțiune, membrii Parlamentului sau Guvernului nu pot fi obligați prin forța de constrângere a statului să legifereze și nici nu pot fi sancționați din punct de vedere juridic. Singura sancțiune la care membrii legislativului sau executivului se expun este aceea a oprobriului electoratului, care este una de ordin moral-politic, iar nu juridic.

Ce valoare juridică are, totuși, considerentul cuprins în Decizia nr. 392/2017, prin care Curtea Constituțională a statuat: „legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu”?

Sau, altfel adresată întrebarea: Dacă legiuitorul nu dă satisfacție deciziilor nr. 405/2016 și 392/2017, prin care acesta a fost obligat să instituie un prag valoric sau o anumită intesitate a vătămării, faptele de abuz în serviciu mai pot fi considerate infracțiuni? Sunt considerentele cuprinse în cele două decizii simple considerații teoretice, fără niciun impact practic, sau produc consecințe juridice?

Decizia nr. 392/2017 determină efecte juridice și acestea sunt mai importante decât se poate constata la o simplă analiză prima facie a considerentelor acesteia.

Deși, Decizia nr. 392/2017 este o decizie de respingere (ca inadmisibilă) a excepției privind neconstiționalitatea dispozițiilor art. 297 C. pen., particularitate care poate să o plaseze în categoria deciziilor nerelevante din punct de vedere juridic, efectele acesteia sunt diferite față de cele ale unei simple decizii prin care se constată inadmisibilitatea.

Primo, Decizia nr. 392/2017 nu este o simplă decizie de inadmisibilitate, deoarece respingerea excepție de neconstituționalitate a art. 297 C. pen. a fost determinată de împrejurarea că instanța de contencios constituțional admisese deja excepția prin Decizia nr. 405/2016. Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională a respins excepția, ca inadmisibilă, deoarece se pronunțase în această chestiune, în sensul admiterii excepției. Grăitor în acest sens este următorul pasaj din Decizia nr. 392/2017: „Curtea reține că, încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut  obligația  de  a  reglementa valoarea pagubei  și  gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de ”abuz în serviciu”, cu aplicarea principiului “ultima ratio”, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină și jurisprudență (s.n.). (…)

Curtea subliniază că legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.

Pentru argumentul prezentat în paragraful anterior, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate care vizează lipsa unui prag al pagubei și a circumstanțierii vătămării produse prin comiterea faptei de abuz în serviciu”.

Din aceste considerente rezultă că excepția este inadmisibilă, întrucât a fost admisă anterior o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 C. pen., iar efectele juridice ale Deciziei nr. 405/2016 trebuie să se producă astfel cum a statuat deja Curtea Constituțională.

Secundo, prin trimiterile pe care le face la Decizia nr. 405/2016 sau prin explicațiile date cu privire la motivarea cuprinsă în această decizie, precum și prin definirea expresiei „considerente pe care se sprijină dispozitivul”, Curtea Constituțională imprimă Deciziei nr. 392/2017 efecte juridice concrete, pe care, în principiu, o astfel de decizie nu le produce.

Cu privire la semnificația expresiei„considerente  pe  care  se sprijină dispozitivul”, prin Decizia nr. 392/2017, Curtea Constituțională a stabilit că: „se înțelege ansamblul unitar de argumente, care prezentate într-o succesiune  logică  realizează  raționamentul  juridic  pe  care  se  întemeiază  soluția pronunțată de Curte”.

Analizând jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, s-ar putea emite părerea, așa cum se arată și în opinia concordonată la Decizia nr. 392/2017, că numai considerentele care susțin dispozitivul (ratio decidendi) sunt obligatorii, iar nu și cele care cuprind remarci sau opinii ce nu sprijină dispozitivul (obiter dicta).

Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în acest sens. Astfel, prin Decizia nr. 1/1995, Curtea Constituțională a statuat: “puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta[5].

De asemenea, prin Decizia nr. 1415/2009, Curtea Constituțională glăsuit că: “în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii (s.n.)[6].

În cuprinsul Deciziei nr. 392/2017, Curtea Constituțională tranșează, cât se poate de explicit, chestiunea dacă expresia considerente care sprijină dispozitivul acoperă toată  motivarea sau numai o parte din aceasta, arătând că: „întrucât toate considerentele din cuprinsul unei decizii  sprijină  dispozitivul  acesteia, Curtea  constată că  autoritatea  de  lucru judecat  și  caracterul  obligatoriu  al  soluției  se  răsfrânge  asupra  tuturor considerentelor deciziei (s.n)”.

Cu alte cuvinte, considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt, în integralitate, obligatorii, la fel cum este și dispozitivul acestora, deoarece: „nu  poate  fi  acceptată teza potrivit căreia în conținutul unei decizii a Curții ar putea exista considerente  independente  de  raționamentul juridic care  converge  la  soluția pronunțată și, implicit care nu ar împrumuta caracterul obligatoriu al dispozitivului actului jurisdicțional” (extras din Decizia nr. 392/2017).

Această motivare a Curții Constituționale se întemeiază pe dispozițiile art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituţie, unde se stipulează: “De la data publicării, deciziile [Curţii Constituţionale – n.n.] sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor“. Textul constituţional citat nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă și nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor, sunt general obligatorii.

În opinia concordantă, asociată Deciziei nr. 392/2017, criticându-se integrarea în considerente a unor aspecte ce excedează soluției, se arată că: „Se  poate  lesne  constata că  se  adaugă  astfel  la  considerentele Deciziei nr. 405/2016, în sensul reinterpretării unor aprecieri cuprinse în considerentele acesteia și convertirea lor, cu încălcarea competenței Curții Constituționale, într-o obligație pentru legiuitor. Această obligație nu are însă niciun suport constituțional, pentru că nu este susținută de niciun dispozitiv de admitere a excepției de neconstituționalitate –  nici cel al Deciziei nr. 405/2016, care privește o cu totul altă problematică, și nici cel al prezentei decizii, câtă vreme soluția este de inadmisibilitate

(…)    Considerentele   suplimentare pe   care   le-am  evidențiat determină o interferență  nepermisă (chiar  de  către  Curte  prin  soluția  pronunțată), în competențele  altor autorități  publice, întrucât   stabilesc o  conduită  a autorităților care s-ar fi susținut printr-un alt dispozitiv decât cel pronunțat”.

5. Concluzii

Față de premisele expuse în cele ce preced, se poate conchide că Decizia Curții Constituționale nr. 392/2017 trebuie să producă efecte juridice în toate cauzele penale aflate pe rolul organelor judiciare, indiferent de faza sau etapa procesuală în care se găsesc.

După publicarea Deciziei nr. 392/2017 în Monitorul Oficial al României, dacă legiuitorul nu intervine pentru a modifica normele care incriminează faptele de abuz în serviciu (art. 297 C. pen., art. 132 din Legea nr. 78/2000), pentru a le pune în acord cu dispozițiile Legii fundamentale, vor mai putea fi aplicate aceste norme de incriminare?

Un prim punct de vedere ar putea fi acela că, excedând dispozitivului, considerentele suplimentare depășesc atribuțiile (competența) Curții Constituționale și, deși aceasta le consideră obligatorii, ele rămân simple recomandări pentru legiuitor și organele judiciare.

Examinând cu atenție considerentele Deciziei nr. 392/2017, apare ca fiind mult mai susținută de argumente opinia potrivit căreia, dacă legiuitorul nu respectă obligația trasată de Curtea Constituțională, după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României organele judiciare au obligația de a aplica prevederile privind abuzul în serviciu în acord cu principiul ultima ratio.

În acest sens, cităm din conținutul Deciziei nr. 392/2017: „sarcina  aplicării  principiului “ultima ratio” revine, pe de o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare  chemate  să  aplice  legea. Astfel, responsabilitatea  de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind “abuzul în serviciu”, ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare[7].

Cum vor aplica in concreto organele judiciare principiul ultima ratio, fără ca legiuitorul să-și îndeplinească obligația  de  a  reglementa valoarea pagubei  și  gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de ”abuz în serviciu”, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 392/2017?

Aplicarea in concreto a principiului ultima ratio presupune ca organele judiciare să aplice dispozițiile legale privind abuzul în serviciu cu luarea în considerare a faptului că răspunderea penală se justifică numai dacă instrumentele juridice extrapenale nu pot realiza scopul legiuitorului. În Decizia nr. 405/2016, se arată că: „Scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Curtea reţine că din perspectiva principiului “ultima ratio” în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală”.  

Așadar, de la caz la caz, luând în considerare cele statuate prin deciziile nr. 405/2016 și nr. 392/2017, organele judiciare sunt obligate să analizeze dacă, prin raportare la intensitatea vătămării valorilor sociale proteguite, faptele de abuz în serviciu sunt suficient de grave pentru a justifica aplicarea unor sancțiuni penale.

Acestei soluții i se poate face reproșul că instanța de contencios constituțional și-a încălcat competența, dar de lege lata nu există nicio un organ sau autoritate care să poat cenzura sau cărora să li se permită cenzurarea hotărârilor Curții Constituționale a României.

Într-o alltă ordine de idei, ignorarea obligației ce rezultă din considerentele deciziilor nr. 405/2016 și nr. 392/2017 constituie abatere disciplinară.

[1] Publicată în M.. Of. nr. 468 din 22 iunie 2017.

[2] A se vedea Decizia nr. 405/2016.

[3] M. Of. nr. 58 din 19 martie 1996.

[4] M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

[5] M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995.

[6] M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009.

[7] Aceste considerente au fost preluate din cuprinsul Deciziei nr. 405/2016.