ABUZUL ÎN SERVICIU DUPĂ PUBLICAREA ÎN MONITORUL OFICIAL A DECIZIEI CURȚII CONSTITUȚIONALE NR. 406/2016

Mihai Adrian Hotca

1. Aspecte introductive

În acest articol vom examina consecințele Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 asupra cauzelor (proceselor) penale pendinte (aflate pe rolul organelor judiciare) și a celor soluționate în mod definitiv[1].

Prin Decizia nr. 405/2016, Curtea Constituțională a statuat că: „dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal (este vorba despre abuzul în serviciu – n.n.) sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma “îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege “îndeplineşte prin încălcarea legii”.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.

De asemenea, conform art. 31 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992: „(1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

(2) În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.

(3) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Curtea Constituțională a statuat în numeroase rânduri că nu numai dispozitivul unei decizii este obligatoriu, ci și considerentele acesteia.

2. Conținutul dispozițiilor legale ce au format obiect al excepției de neconstituționalitate

Dispozițiile legale vizate direct de conținutul Deciziei nr. 405/2016 sunt art. 246 din Codul penal anterior, art. 297 din Codul penal în vigoare și art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Conform art. 246 din Codul penal din 1969: “Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani“.

Potrivit art. 297 alin. (1) din Codul penal în vigoare: “Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică“.

Art. 132 din Legea nr. 78/2000 prevede: „În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime”.

3. Considerentele Deciziei nr. 405/2016 referitoare la abuzul în serviciu

În considerentele Deciziei nr. 405/2016, Curtea Constituțională a reținut că: „neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară – legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. (…) ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în sistemul continental, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept aşa încât înţelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 16).

(…) în prezent, orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voinţa legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea constată că legiuitorul a identificat şi reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale”.

4. Decizia nr. 405/2016 este o decizie de constatare a neconstituționalității normelor de incriminare a abuzului în serviciu?

Ce natură juridică are Decizia nr. 405/2016? Este sau nu o decizie de constatare a neconstituționalității dispozițiilor art. 246 din Codul penal anterior și ale art. 297 din Codul penal în vigoare?

Din prevederile art. 33 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 rezultă că există o singură categorie de hotărâri ale Curții Constituționale, prin care aceasta constată neconstituționalitatea unor dispoziții cuprinse în legi sau ordonanțe, respectiv deciziile de admitere.

Care este natura juridică a deciziilor Curții Constituționale prin care, la fel ca în cazul Deciziei nr. 405/2016, aceasta se exprimă: „admite excepția (…) și constată că dispozițiile (…) sunt constituţionale în măsura în care”?

În primul rând, în mod cert asemenea decizii nu pot fi considerate decizii de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate, întrucât, din acest punct de vedere, există numai două categorii de decizii ale Curții Constituționale, astfel că deciziile de genul celor de mai sus nu pot fi incluse decât în categoria deciziilor de admitere.

Credem că deciziile de admitere, pronunțate de Curtea Constituțională, produc aceleași efecte, chiar dacă nu constată propriu-zis neconstituționalitatea unor dispoziții legale, ci numai extrag veninul de neconstituționalitate din prevederile suspuse controlului Curții.

5. Efectele juridice ale Deciziei nr. 405/2016 asupra cauzelor penale pendinte sau soluționate definitiv

5.1. Consecințele juridice Deciziei nr. 405/2015 în ceea ce privește procesele penale aflate în faza de urmărire penală sau pe rolul instanțelor

Decizia nr. 405/2016 urmează să producă efecte juridice în toate cauzele penale aflate pe rolul organelor judiciare, indiferent de faza sau etapa procesuală în care se găsesc.

In concreto, orice acuzație având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 405/2016 (legislație primară – legi și ordonanțe simple sau de urgență).

Astfel, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reținută prin raportare la menţiuni sau obligații regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice, fişe de post etc.

Această soluție se impune având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 405/2016, Curtea Constituțională a constatat că sintagma “îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 din Codul penal anterior şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal în vigoare nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează “prin încălcarea legii[2].

Cerința esențială prin încălcarea legii, atașată elementului material al infracțiunii, este o condiție ce ține de tipicitatea infracțiunii de abuz în serviciu, astfel că, nerealizarea acesteia, impune clasarea cauzei, în faza de urmărire penală, sau achitarea, în faza de judecată, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., deoarece fapta imputată nu este prevăzută de legea penală.

Raportarea conduitei examinate la prescripţia normativă trebuie realizată atât în ipoteza analizei îndeplinirii unui act, cât și în ipoteza neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune dobândeşte semnificaţie ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situaţie determinată[3].

Mutatis mutandis, soluția clasării sau achitării, după caz, se impune și în ceea ce priveşte fapta prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care este o infracţiune asimilată celor de corupţie și, totodată, prin modul în care a fost incriminată, reprezintă o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu.

Din perspectiva clasificării normelor juridice, art. 132 din Legea nr. 78/2000 este o normă de trimitere, care se completează cu dispozițiile art. 297 C. pen. În legătură cu normele de trimitere, prin Decizia nr. 82/1995[4], Curtea Constituțională a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiaşi act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text. În lipsa unei atari operaţii, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere.

De altfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal[5]: “atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete“.

Așadar, restrângerea, prin Decizia nr. 405/2016, a sferei de aplicare a art. 297 C. pen. (normă completatatoare în raport cu art. 132 din Legea nr. 78/2000), determină modificarea (în sensul restrângerii domeniului de aplicare) art. 132 din Legea nr. 78/2000 (normă incompletă).

5.2. Consecințele juridice ale Deciziei nr. 405/2015 în ceea ce privește cauzele penale soluționate definitiv la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012: „Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii”.

Este Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016, prin care se restrânge câmpul de aplicare al normei ce incriminează abuzul în serviciu, echivalentă cu o lege nouă de dezincriminare parțială?

În conceptul de lege intră actele normative, precum și jurisprudența obligatorie, întrucât Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că noţiunea de lege, în lumina Convenţiei europene, înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială.

Potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţie: “Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“.

În temeiul art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituţie: “De la data publicării, deciziile [Curţii Constituţionale – n.n.] sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor“.

Textul constituţional citat nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor, sunt general obligatorii.

Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 847/2008, în cuprinsul căreia a reţinut că “decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor[6].

Tot astfel, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a reţinut că “puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta[7].

În fine, prin Decizia nr. 1415/2009, Curtea Constituțională a mai statuat că “atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii[8].

Față de natura deciziilor Curții Constituționale, care au putere echivalentă legii, în cazul în care suntem în prezența unei cauze definitiv soluționate, considerăm că sunt incidente dispozițiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii (…) intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea (…) instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire (…) a dispozițiilor art. 4”.

Prin Decizia nr. 405/2016, Curtea Constituțională a restrâns în mod substanțial câmpul de aplicare a normei ce incriminează abuzul în serviciu, prin eliminarea raportării la acte normative infralegale sau la acte interne ale angajatorului.

Pentru a pronunța decizia de mai sus, Curtea Constituțională a observat realitatea potrivit căreia, în stabilirea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, organele judiciare au în vedere, pe lângă prescripţiile normative ale legii, şi încălcarea anumitor obligaţii prevăzute prin hotărâri ale Guvernului, încălcarea anumitor ordine de zi pe unitate care prevedeau expres activităţile pe care trebuia să le execute militarii, încălcarea eticii şi a deontologiei profesionale. Totodată, Curtea a constatat că inclusiv doctrina precizează că atribuţiile de serviciu, ca o componentă a stabilirii, derulării şi încetării raporturilor de muncă, sunt caracterizate prin varietate, acestea rezultând din acte normative, instrucţiuni sau dispoziţii ale organelor competente (fişa postului), altele decât reglementările penale în vigoare.

Astfel, Curtea a reținut că raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi şi ordonanţe ale Guvernului, şi acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă, fişa postului, are influenţă asupra laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acţiuni sau inacţiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară[9].

Din cele ce preced, rezultă că, prin Decizia nr. 405/2016, latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu a fost reconfigurată sub aspectul elementului material, deoarece sfera de incidență a acestuia fost restrâsă, astfel că dispozițiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen. devin aplicabile într-o astfel de situație.

Conform art. 595 alin. (1) C. proc. pen.: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii (…) intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea (…) instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a (…) a dispozițiilor art. 4”.

Reconfigurarea elementului material al infracțiunii de abuz în serviciu rezultă, fără nicio putință de tăgadă, din cuprinsul Deciziei nr. 405/2016, paragraful 88, unde se stipulează: „Curtea apreciază că analiza existenţei infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal astfel cum acestea au fost reconfigurate prin prezenta decizie (s.n.), dispoziţia respectivă fiind o normă incompletă”.

Precizăm că, în cauzele penale pentru care termenul pentru formularea recursului în casație nu a expirat (30 de zile), este posibilă exercitarea acestei căi extraordinare de atac, fiind incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., deoarece hotărârea definitivă de condamnare vizează o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală[10].

5.3. Concluzii

Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 trebuie să producă efecte juridice în toate cauzele penale aflate pe rolul organelor judiciare, indiferent de faza sau etapa procesuală în care se găsesc.

Practic, orice acuzație având ca obiect o faptă prin care sunt încălcate îndatoririle de serviciu va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 405/2016 (legislație primară – legi și ordonanțe simple sau de urgență).

Astfel, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reținută prin raportare la menţiuni sau obligații regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice etc. Este vorba despre acte normative infralegale sau despre documente interne ale angajatorului.

Soluția de mai sus se impune având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 405/2016, Curtea Constituțională a constatat că sintagma “îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 din Codul penal anterior şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal în vigoare nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează “prin încălcarea legii” .

Cerința esențială prin încălcarea legii, atașată elementului material al infracțiunii, este o condiție ce ține de tipicitatea infracțiunii de abuz în serviciu, astfel că, nerealizarea acesteia, impune clasarea cauzei, în faza de urmărire penală, sau achitarea, în faza de judecată, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., deoarece fapta imputată nu este prevăzută de legea penală.

Precizăm că, prin Decizia nr. 405/2016 latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu a fost reconfigurată sub aspectul elementului material, deoarece sfera de incidență a acestuia fost restrâsă, astfel că dispozițiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen. devin aplicabile într-o astfel de situație.

Într-o altă ordine de idei, prin considerentele sale, Decizia nr. 405/2016 obligă legiuitorul să impună un anumit nivel în ceea ce privește intensitatea vătămării aduse valorilor sociale prin faptele de abuz în serviciu.

Într-adevăr, conform acestei decizii: „legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu.

Plecând de la cele expuse anterior, Curtea constată că, în prezent, orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voinţa legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea constată că legiuitorul a identificat şi reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale”.

Din considerentele mai sus reproduse, deși nu rezultă în mod cert că instanța de contencios constituțional obligă legiuitorul să schimbe într-un anumit fel conținutul normei ce incriminează abuzul în serviciu, se desprinde ideea că acesta trebuie reconfigurat în ceea ce privește gradul de intensitate al vătămării (urmării imediate). Este cert că Decizia nr. 405/2016 îl obligă pe legiuitor să reflecteze la o redefinire a elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prin stabilirea unui prag valoric pentru pagubele produse prin fapta abuzivă, precizarea unui anumit grad de intensitate a vătămării și, implicit, prin reevaluarea sancțiunilor penale aplicabile.

Pragul valoric este un criteriu care poate fi utilizat de lege ferenda, de către legiuitor, în special dacă acesta este dublat de reglementarea unei cauze de nepedepsire (dacă făptuitorul acoperă prejudiciul).

De asemenea, în ipoteza în care prin faptă este vătămat un drept apaținând unor persoane fizice sau juridice (în acest din urmă caz, dacă este vorba despre altă persoană juridică decât unitatea în cadrul căreia făptuitorul își desfășoră activitatea), poate fi reglementată împăcarea, la fel ca în cazul altor infracțiuni contra patrimoniului (cum este, de exemplu, în cazul infracțiunii de înșelăciune).

În fine, plecând de la principiul proporționalității protecției penale, pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracțiunii de abuz în serviciu trebuie să fie reevaluată, în sensul atenuării severității acesteia, întrucât de lege lata pedeapsa este disproporționată. Spre exemplu, dacă un funcționar public comite un abuz în serviciu în condițiile art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000, pedeapsa este închisoarea de la 4 la 14 ani. Or, această pedeapsă este similară cu pedepsa prevăzută în cazul infracțiunii de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte (6-12 ani) și mult mai mare decât pedeapsa pentru infracțiunea de luare de mită. Nici în statele europene pedepsele prevăzute de lege nu au cuantumul din legea noastră penală. De regulă, maximul pedepselor pentru infracțiunile de abuz în serviciu nu depășește 5 ani de închisoare.

 

[1] Publicată în M. Of. nr. 517 din data de 8 iulie 2016.

[2] În aceeași decizie se menționează: „Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispoziţiile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, paragraful 48). De altfel, Curtea reţine că art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York, menţionează expres că, pentru a exista infracţiunea de “abuz de funcţii”, agentul public trebuie să îndeplinească ori să se abţină să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii”.

[3] A se vedea Decizia nr. 405/2016.

[4] M. Of. nr. 58 din 19 martie 1996.

[5] M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

[6] M. Of. nr. 605 din 14 august 2008

[7] M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995.

[8] M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009.

[9] A se vedea Decizia nr. 405/2016.

[10] A se vedea și G.-D. Pop, Scurte considerații în legătură cu Decizia CCR din 15 iunie 2016 privitoare la infracțiunea de abuz în serviciu, aerticol disponibil la adresa https://www.juridice.ro/449996/scurte-consideratii-in-legatura-cu-decizia-ccr-din-15-iunie-2016-privitoare-la-infractiunea-de-abuz-in-serviciu.html.