ARESTAREA PREVENTIVĂ. CÂTEVA CONSIDERAȚII PRIVIND CONDIȚIILE LUĂRII, PRELUNGIRII ȘI MENȚINERII MĂSURII ARESTĂRII PREVENTIVE

1. Sedes materiae

Potrivit art. 202 C. proc. pen.: „(1) Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

(2) Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.

(3) Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia”.

Conform art. 223 C. proc. pen.: „(1) Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:

a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;

b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;

c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;

d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni

(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracţiune privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică”.

Potrivit art. 224 C. proc. pen.: „(1) Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului de drept.

(2) Propunerea prevăzută la alin. (1), împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea”.

Conform art. 225 alin. (7) C. proc. pen.: „Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror”.

Art. 348 C. proc. pen., dispune: „(1) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.

(2) În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestit cu soluţionarea contestaţiei, verifică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207[1].

În fine, conform art. 362 C. proc. pen.: „(1)Instanţa se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive.

(2)În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, instanţa este datoare să verifice, în cursul judecăţii, în şedinţă publică, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 208[2].

2. Analiza condițiilor generale

2.1. Enumerare

Analizând sistematic prevederile art. 202 alin. (1)-(3), art. 211-214 C. proc. pen. și 207-208 C. proc. pen., rezultă că pentru dispunerea, prelungirea sau menținerea măsurii controlului judiciar, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții[3]:

2.2. Examinarea condițiilor

  • Existența unor probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune

În cazul luării, prelungirii sau menținerii măsurii arestării preventive, legiuitorul a prevăzut o condiție mai restrictivă decât în ipoteza dispunerii măsurii reținerii sau măsurii controlului judiciar. Astfel, în timp ce pentru dispunerea acestor din urmă măsuri preventive este necesar și, totodată, suficient să existe indicii temeinice că suspectul sau inculpatul a comis o infracțiune, pentru a se putea dispune arestarea preventivă este necesar să existe probe din care să reiasă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis o infracțiune. Calitatea de inculpat implică punerea în mișcare a acțiunii penale.

În contextul acestei condiții, termenul probe are semnificația comună, și anume orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal [art. 97 alin. (1) C. proc. pen.].

Condiția analizată presupune existența unor probe, la dosarul cauzei, obținute prin mijloacele de probă stabilite de lege (declarații de martori, înscrisuri, rapoarte de expertiză etc.).

Prin suspiciune rezonabilă vom înțelege existența unor date sau informații apte să convingă un observator obiectiv și imparțial că există posibilitatea verosimilă ca inculpatul să fi comis infracțiunea ce formează obiect al acuzației. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în acest sens[4].

  • Proporționalitatea măsurii cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei față de care măsura se dispune

Condiția proporționalității trebuie examinată prin raportare la datele și împrejurările cauzei, cu luarea în considerare în chip special a gravității abstracte și concrete a infracțiunii de comiterea căreia este acuzat inculpatul.

În ceea ce privește specificul infracțiunii săvârșite, din perspectivă abstractă, considerăm că trebuie avut în vedere locul pe care infracțiunea presupus comisă îl are, în ierarhia valorilor sociale, care este identificat prin intermediul dreptului lezat sau vătămat prin infracțiunea de săvârșirea căreia este acuzat inculpatul. Cu alte cuvinte, instanța va examina pericolul social al infracțiunii, plecând de la aspectul abstract al acestuia, iar abia după aceea va fi analizat aspectul concret al pericolului infracțiunii ce constituie obiect al acuzației, utilizând ca repere limitele speciale ale pedepsei, împrejurările cauzei (eventuale circumstanțe atenuante sau agravante).  

Pentru verificarea condiției proporționalității, instanța se poate orienta și după unele dintre criteriile cuprinse în art. 318 C. proc. pen. Spre exemplu, conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei; modul şi mijloacele de comitere a faptei, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii s.a.

  • Existența cazurilor prevăzute de lege

Conform art. 223 alin. (1) și (2), arestarea preventivă se poate dispune în următoarele cazuri:

a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte. Acest caz presupune premisa ca inculpatul să fi cunoscut că este urmărit penal sau judecat. Dacă se poate stabili existența premisei (inculpatul șite că este urmărit penal sau că este trimis în judecată), se va verifica dacă există una dintre ipotezele prevăzute de lege, respectiv fuga sau ascunderea, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori existența unor pregătiri de orice natură în vederea unor astfel de acte. Pentru a fi reținute aceste modalități, prin care inculpatul urmărește să se sustragă de la urmărire penală sau judecată, sunt necesare probe din care să rezulte fuga, sustragerea sau pregătirea inculpatului pentru astfel de acte. Simpla dispariție sau negăsirea inculpatului la domiciliu, la reședință sau la locul de muncă sunt insuficiente pentru a se putea trage concluzia că inculpatul a fugit sau se ascunde în scopul sustragerii de la procedura judiciară;

b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament. Existența acestui caz se dovedește cu mijloace de probă din care rezultă faptul că inculpatul a întreprins demersuri pentru denaturarea sau împiedicarea aflării adevărului în cauza penală în care este inculpat;

c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta. Exercitarea presiunilor asupra persoanei vătămate constau în acte de constrângere, care pot viza atât atingerea unui scop legal, cât și a unei finalități ilegale. De pildă, inculpatul a exercitat presiuni asupra persoanei vătămate în scopul retragerii plângerii prealabile, cu toate că aceasta și-a manifestat voința în mod neechivoc în sens contrar. Înțelegerea frauduloasă cu persoana vătămată constă în acordul între inculpat și aceasta din urmă pentru atingerea unui scop ilegal (contrar legii). Spre exemplu, dacă prin înțelegere inculpatul și persoana vătăămată urmăresc denaturarea sau împiedicarea aflării adevărului în cauză. Precizăm că, oricare dintre cele două ipoteze trebuie să fie dovedite;

d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. Acest caz justifică măsura arestării preventive, întrucât, cu toate că inculpatul cunoaște faptul că la adresa sa este formulată o acuzație penală, acesta comite din nou o infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni. Atât săvârșirea unei noi infracțiuni, cât și pregătirea comiterii unei atare infracțiuni trebuie să rezulte din mijloace de probă concludente;

e) inculpatul a săvârșit vreuna dintre infracțiunile menționate în art. 223 alin. (2) și, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Ce înseamnă pericol pentru ordinea publică? Legiuitorul nu a definit această expresie și nici practica judiciară nu oferă o definiție unitară. O definiție a sintagmei pericol pentru ordinea publică ar putea fi următoarea: temerea, rezultată din mijloace de probă relevante, că inculpatul, odată pus în libertate, ar săvârși alte infracțiuni grave sau că starea de libertate a inculpatului ar genera reacții puternice și negative în sânul opiniei publice, ca urmare a săvârșirii infracțiunii de care este acuzat și a lăsării acestuia în libertate.

  • Măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni

Considerăm că această condiție impune verificarea aspectelor ce țin, în principal, de conduita inculpatului. Comportamentul inculpatului, de asemenea, relevă aspecte ce trebuie evaluate de către instanță atunci când se pronunță asupra măsurii arestării preventive. Relevanța conduitei inculpatului, în ceea ce privește condiția necesității, trebuie evaluată din mai multe puncte de vedere. Printre reperele referitoare la persona inculpatului, care trebuie avute în vedere la dispunerea măsurii arestării preventive, se numără: scopul urmărit prin comiterea infracțiunii, mobilul infracțiunii, conduita anterioară săvârșirii infracțiunii, comportamentul din timpul comiterii infracțiunii, conduita ulterioară (acoperirea prejudiciului, cooperarea cu organele judiciare etc.) s.a. Se poate spune că această condiție este îndeplinită dacă, în biografia penală recentă a inculpatului, sunt indentificate comportamente pe baza cărora se poate conchide că există riscul ca acesta să influențeze negativ desfășurarea procesului penal, să se sustragă de la urmărire ori judecată sau să comită noi infracțiuni.

  • Să nu existe o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale

La analiza acestei condiții se verifică dacă nu există vreuna dintre cauzele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 C. proc. pen[5].

  • Instanța competentă

Propunerea de arestare preventivă sau de prelungire a acestei măsuri, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.

După sesizarea instanței, când procesul penal se află în faza camerei preliminare sau a judecății luarea sau menținerea măsurii arestării preventive se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată investită cu soluționarea cauzei.

  • Motivarea propunerii de arestare sau prelungire, subzistența motivelor, apariția unor motive noi și respectarea termenelor regresive imperative

Conform art. 224 alin. (1) C. proc. pen., procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului de drept.

Potrivit art. 226 alin. (1) C. proc. pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată.

Conform art. 235 alin. (1) C. proc. pen., propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Prin Decizia nr. 336/2015[6], Curtea Constituțională a stabilit că „dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală”.

În considerentele acestei decizii, instanța de contencios constituțional arată: „ţinând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea constată că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu (s.n.).

(…) Prin urmare, Curtea reţine că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen (s.n.)”[7].

În conformitate cu prevederile art. 268 alin. (1) C. proc. pen.: „Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen”.

Fiind soluționată chestiunea naturii termenului de 5 zile prevăzut în art. 235 alin. (1) C. proc. pen., se impune stabilirea modalității de calcul a acestuia, respectiv dacă aceasta se va face conform art. 269 alin. (2) C. proc. pen. sau potrivit art. 271 C. proc. pen.

Stabilirea modalității de calcul a termenului este importantă, deoarece dacă sistemul de calcul este cel al zilelor libere (prevăzut în art. 269 C. proc. pen.) termenul efectiv va avea o durată de 7 zile, iar dacă sistemul de calcul este cel al zilelor incluse durata concretă a termenului va fi de 5 zile.

De pildă, un termen care începe că curgă în data de 28 aprilie se va împlini fie în ziua de 2 mai, fie în ziua de 4 mai, după caz, în funcție de sistemul de calcul aplicat. 

Dispozițiile legale relevante în ceea ce privește modalitatea stabilirii termenului regresiv de 5 zile sunt cuprinse în art. 269 alin. (2) și art. 271 C. proc. pen.

Potrivit art. 269 alin. (2) C. proc. pen.: „La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte”.

Iar conform art. 271 C. proc. pen.: „În calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia”.

În ceea ce privește modalitatea de calcul a termenului de 5 zile instituit pentru formularea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive, pornindu-se de la teza că, art. 269 alin. (2) este incident când este vorba despre termene procdurale, iar art. 271 când suntem în prezența unui termen substanțial, în literatura de specialiate s-a arătat că „termenul de 5 zile nu pare a fi unul pur procedural, ci mai degrabă unul substanţial sau, cel puţin sui generis, cu o natură mixtă (oarecum asemănător cu termenul de formulare a plângerii prealabile), care ar impune un regim diferit de termenele procedural[8].

În opinia noastră, chestiunea de drept în discuție trebuie soluționată fără ca în prealabil să fie stabilită natura termenului prevăzut în art. 235 alin. (1) în una sau alta dintre cele două categorii de termene – procedurale sau substanțiale – deoarece din conținutul art. 269 alin. (2) și art. 271 C. proc. pen. rezultă că regula în funcție de care se calculează termenele sorocite pe zile este stabilită în art. 269 alin. (2), iar excepția în art. 271 C. proc. pen.

Dispozițiile art. 271 C. proc. pen. sunt incidente numai în ceea ce privește termenele din materia măsurilor preventive sau a oricăror măsuri restrictive de drepturi, iar nu și în privința altor termene prevăzute în legislația procesual penală.

Or, așa cum s-a menționat în doctrină, în categoria măsurilor preventive sau restrictive de drepturi se includ măsurile preventive propriu-zise (arestarea preventivă, controlul judiciar etc.) și instituțiile procesual penale prin instituirea cărora se aduce atingere drepturilor persoanei, în mod special cele stabilite în legătură cu desfășurarea procedeelor probatorii cu caracter special[9]

Prin urmare, modalitatea de calcul a termenelor care nu sunt avute în vedere de dispozițiile art. 271 C. pen. este reglementată în art. 269 alin. (2) C. proc. pen.

Termenul de 5 zile este menționat, de asemenea, de prevederile art. 207 alin. (1) C. proc. pen. și art. 208 alin. (1) C. proc. pen.

Care este consecința nerespectării acestui termen (de 5 zile)? Mutatis mutandis, apreciem că soluția este aceeași ca în cazul prelungirii măsurii arestării preventive, ceea ce înseamnă că încălcarea teremnului de 5 zile determină inadmisibilitatea menținerii măsurii arestării preventive. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție[10].

  • Audierea inculpatului prezent

Audierea inculpatului prezent este o garanție a dreptului la apărare al acestuia, ceea ce înseamnă că este vorba despre o condiție care trebuie avută în vedere atunci când se dispune luarea, prelungirea sau menținerea măsurii arestării preventive.

 

 

[1] Potrivit art. 207 C. proc. pen.: „(1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

(2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.

(3) Dispoziţiile art. 235 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător.

(4) Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat.

(5) Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză”.

[2] Conform art. 208 C. proc. pen.: „(1) Judecătorul de cameră preliminară înaintează dosarul instanţei de judecată cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive.

(2) Instanţa de judecată verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.

(3) Dispoziţiile art. 207 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător”.

[3] Pentru analiza condițiilor luării, prelungirii sau menținerii măsurilor preventive, a se vedea: I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2014, p. 587 și urm.; C. Jderu, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, p. 608 și urm.

[4] A se vedea, de pildă, cauza Tuncer și Durmuș împotriva Turciei. Pentru analiza condiției a se vedea N. Volonciu (coord.) s.a., Codul de procedură penală comentat, ed. a 2-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 532.

[5] Conform art. 16 C. proc. pen.: „(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;

d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;

f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;

h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i) există autoritate de lucru judecat;

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) şi j), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior, în condiţiile prevăzute de lege”.

[6] Publicată în M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015.

[7] A se vedea și M.A. Hotca, Sistemul de calcul al termenului 5 zile stabilit pentru formularea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive, www.juridice.ro.

[8] A se vedea C. Ghigheci, op. cit.

[9] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 698.

[10] A se vedea soluția în cauza dosarului nr. 298/42/2017/a1.1. Pentru un articol în care este abordată chestiunea arestării preventive în faza urmăririi penale, a se vedea M. Mareș, Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale. Decizia CCR nr. 336/2015, www.scj.ro.