ASPECTE TEORETICO-PRACTICE PRIVIND PRINCIPIUL LEGALITĂȚII INCRIMINĂRII

Mihai Adrian Hotca

 1. INTRODUCERE

Într-un regim democratic care se fundamentează pe statul de drept, acesta are limitat dreptul de sancţionare (jus puniendi), astfel că el trebuie să nu sancţioneze decât acele fapte care erau prevăzute ca infracţiuni la data comiterii lor şi să aplice exclusiv sancţiunile existente în cadrul sistemului sancţionator la data săvârşirii infracţiunii, cu excepţia cazului în care, până la stingerea raportului penal de conflict, intră în vigoare o lege penală mai blândă. Deşi principiul legalităţii este o regulă fundamentală a întregului sistem de drept, el este, totodată, principiu fundamental al dreptului penal şi trebuie tratat în chip special, deoarece legalitatea în materia dreptului penal are un caracter particular, are anumite elemente distinctive. Aspectele particulare ale legalităţii, în domeniul dreptului penal, sunt date de două elemente: legalitatea prevederii faptei ce constituie ilicit penal şi legalitatea sancţiunilor. Principiul legalităţii este  exprimat în cunoscutele adagii: nullum crimen sine lege şi nulla poena (sanctio) sine lege.

Prin articolul de față, ne propunem să examinăm sub aspect teoretic substanța principiului legalității incriminării și să analizăm unele dintre cele mai importante probleme de drept privind aplicarea în practica judiciară a acestui principiu.

Noul Cod penal nu a mai comprimat principiul legalității incriminării şi principiul legalității sancţiunilor de drept penal într-un singur articol, așa cum erau acestea reglementate în Codul penal din 1969, ci a rezervat câte un articol fiecăruia dintre cele două principii, respectiv articolele 1 și 2.

Conform art. 1 C. pen., având denumirea marginală legalitatea incriminării: „(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.

(2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită[1].

Observăm că, în cele două alineate alocate principiului legalității incriminării, legiuitorul exprimă două idei fundamentale: obligativitatea existenței unei norme de incriminare (nulum crimen sine lege) și neretroactivitatea legii penale care incriminează ex novo.

Menționăm că dispoziția din cuprinsul art. 1 alin. (2) C. pen., conform căreia: „Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”, constituie, în realitate, o preluare în altă formă a prevederilor art. 11 C. pen. anterior[2].

Potrivit art. 2 C. pen., având denumirea marginală legalitatea sancțiunilor de drept penal: „(1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevă­zută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită.

(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia”.

Dând eficiență imperativului clarității și previzibilității legii penale (in claris non fit interpretatio), noul Cod penal menționează expressis verbis, în textul legal destinat principiului legalității sancțiunilor de drept penal, toate cele trei categorii de sancțiuni de drept penal: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranță.

De asemenea, noul Cod penal prevede că măsurile educative se pot lua numai faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, în timp ce în privința măsurilor de siguranţă precizează că acestea se pot lua și faţă de persoanele care au comis simple fapte prevăzute de legea penală, care nu realizează conținutul unor infracțiuni.

Apoi, în art. 2 alin. (2) C. pen., legiuitorul subliniază ideea de neretroactivitate a legii penale, instituind interdicţia potrivit căreia nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită.

În fine, în art. 2 alin. (3) C. pen. este prevăzută o precizare fără corespondent în Codul penal din 1969, potrivit căreia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.

2. ANALIZA PRINCIPIULUI LEGALITĂȚII INCRIMINĂRII

Legalitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, destinat legiuitorului și organelor judiciare, conform căruia numai faptele prevăzute de legea penală în momentul săvârşirii lor constituie infracţiuni și pot fi sancționate penal[3].

Este firesc să fie aşa pentru că destinatarul legii este obligat să-şi racordeze comportamentul său la normele juridice în vigoare în momentul când desfăşoară conduita. Legalitatea infracţiunii înseamnă descrierea clară şi precisă a faptelor ce constituie infracţiuni (nulum crimen sine lege certa). Determinarea faptelor ce sunt infracţiuni trebuie realizată prin folosirea unui limbaj uzual şi accesibil, astfel încât să se evite riscul extinderii legii prin analogie şi greşita înţelegere a normelor de incriminare. În cazul în care sunt utilizaţi termeni tehnici, sau cu sens diferit de cel comun, legiuitorul trebuie să-i interpreteze contextual[4].

Legalitatea incriminării a fost criticată, susţinându-se că legea penală întemeiată pe această regulă nu poate ţine pasul cu evoluţia socială, deoarece relaţiile sociale sunt într-o permanentă mutaţie. Neputând prevedea ce fapte ilicite noi vor fi săvârşite în cadrul societăţii, ar rămâne nesancţionate fapte periculoase pentru valorile sociale şi ar fi sancţionate fapte ale căror elemente nu mai relevă necesitatea aplicării constrângerii penale[5]. Pe de altă parte, principiul legalităţii nu-l pune la adăpost pe destinatarul legii penale în cazul în care ar fi edictate legi tiranice, deoarece a respecta o asemenea lege echivalează cu acceptarea abuzului.

Acest punct de vedere nu poate fi acceptat, pentru argumentele prezentate succint în continuare.

În primul rând, persoanele îşi orientează comportamentele în funcţie de regulile juridice în vigoare la momentul când desfăşoară conduita. Nu se poate pretinde unui subiect de drept să anticipeze incriminările viitoare.

În al doilea rând, legalitatea incriminării garantează că, pentru cazuri similare, prin aplicarea legii penale nu se vor face discriminări sau inegalităţi de tratament juridic. Sunt cunoscute numeroase cazuri de aplicare inegală a legii penale prin utilizarea instituţiei prevăzute de art. 181 din Codul penal anterior (fapta care nu prezinta pericol social). Folosind modelele oferite de legislaţia comparată, în special de legea penală franceză, noul Cod penal prevede, de exemplu, posibilitatea ca, în cazul faptelor sancţionate cu pedeapsa închisorii de cel mult un an, instanţa să renunţe la aplicarea pedepsei inculpatului care nu are antecedente penale şi a dovedit că se poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse.

Pe de altă parte, în lipsa reglementării principiului legalităţii, atribuţiile puterii judecătoreşti s-ar suprapune parţial cu cele ale puterii legislative, fapt ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept, chiar dacă se acceptă că separaţia puterilor nu înseamnă izolarea lor.

Pentru a fi temei al aplicării sancţiunii penale, fapta trebuie să poată fi caracterizată infracţiune nu numai în momentul săvârşirii, dar şi în orice alt moment ulterior acestei date, până la rămânerea definitivă a hotărârii de soluţionare a raportului penal de conflict.

Prima abordare teoretică coerentă a legalităţii incriminării se regăseşte în opera lui Cesare Beccaria, Dei delitti e delle pene[6]. Beccaria spunea  că „numai legile pot stabili pedepsele pentru infracţiuni, şi această autoritate nu poate fi atribuită decât legiuitorului care reprezintă întreaga societate (…)”[7]. După mai bine de un secol de la data când Cesare Beccaria susţinea și argumenta principiul legalităţii incriminării, acesta a fost scris, pentru prima dată într-un act normativ, în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată în urma Revoluţiei franceze din 1789. Articolul VIII al acestui act normativ prevedea: „nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi promulgate anterior infracţiunii şi legal aplicate”.

Principiul legalității incriminării este foarte important pentru dreptul penal, deoarece dreptul penal este ramura de drept care instituie răspunderea juridică cea mai severă din societate. Ce s-ar întâmpla dacă nu ar fi reglementat acest principiu, ne-o spune istoria, fie ea şi mai recentă. Transpunerea în viaţa socială a principiului legalităţii incriminării presupune şi faptul ca legiuitorul să incrimineze numai acele fapte antisociale care pot aduce atingere în mod substanţial relaţiilor de apărare socială. Astfel, el trebuie să dezincrimineze anumite fapte nerelevante din perspectiva dreptului penal, respectiv să scoată în afara domeniului infracţiunilor acele fapte care nu prezintă un grad de pericol social corespunzător pentru a fi necesară represiunea penală.

Într-o altă ordine de idei, legiuitorul trebuie să urmărească dinamica relaţiilor sociale pentru a interveni prompt şi a incrimina noi fapte periculoase, ori de câte ori acest lucru se impune.

Principiul legalităţii incriminării este reglementat în numeroase tratate internaţionale universale sau regionale. De exemplu, în art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice consacră principiul legalităţii, prin art. 15, în termenii următori: „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional,  în momentul în care au fost săvârşite”.

În dreptul românesc legalitatea incriminării a fost consacrată în toate codurile penale anterioare, inclusiv în Constituţia din anul 1923.

Precizăm că aplicarea legii penale temporare, după ieşirea sa din vigoare, faptelor comise în perioada ei de activitate, nu este propriu-zis o derogare de la principiul activităţii legii penale (în doctrină se foloseşte denumirea de ultraactivitate improprie), ci este mai degrabă o aplicaţie particulară a acestuia (tempus regit actum). Derogări posibile de la regula activităţii legii penale sunt retroactivitatea şi ultraactivitatea legii penale.

De lege lata, în sens propriu, ultraactivitatea legii penale nu are incidenţă practică, întrucât ar însemna ca o lege veche, care ieşise din vigoare anterior comiterii unei infracţiuni, să se aplice totuşi şi în privinţa unei fapte comise ulterior ieșirii legii vechi din activitate, deşi nu mai era în vigoare la data când fapta respectivă a fost săvârşită.

Retroactivitatea legii penale mai favorabile este permisă, în temeiul dispoziţiilor constituţionale. Într-adevăr, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Din prevederile art. 15 alin. (2) reiese că retroactivitatea legii penale este o excepţie de la regula neretroactivităţii legii, care poate fi însă limitată de legiuitor.

Principul legalității incriminării impune cinci standarde, în lipsa oricăruia dintre acestea neputându-se vorbi de legalitate în sensul principiului de care ne ocupăm aici. Într-adevăr, o lege penală respectă principiul legalității dacă este:

  • Scrisă (lex scripta);
  • Certă (lex certa);
  • Neretroactivă (lex pravevia);
  • Strictă (lex stricta);
  • A fost adoptată în condițiile Constituției[8].
  • Lex scripta

O cerinţă inerentă a existenţei infracţiunii este, aşadar, prevederea elementelor faptei, considerată infracţiune, într-o lege scrisă (lex scripta). Dreptul românesc – membru al familiei sistemului de drept romano-germanic – nu acceptă, ca regulă, alte izvoare formale (cutuma, precedentul).

Această condiție nu necesită discuții speciale, de vreme ce legile penale sunt întotdeauna legi scrise[9]. Numai legile scrise au aptitudinea de a respecta cerința accesibilității legii penale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a putea fi impusă prin forța coercitivă a statului, legea trebuie să fie suficient de accesibilă, în sensul în care orice persoană trebuie să poată să dispună de informaţii privind normele juridice aplicabile într-o situaţie dată[10].

Și instanța de contencios constituțional și-a însușit acest standard de calitate a legii. Potrivit Curții Constituționale, accesibilitatea legii, din punct de vedere formal, are în vedere aducerea la cunoştinţa publică a actelor normative de rang infraconstituţional şi intrarea în vigoare a acestora, care se realizează în temeiul art. 78 din Constituţie, respectiv legea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o data ulterioară prevăzută în textul ei.

Instanța de contencios constituțional a precizat că: „Însă, pentru a fi îndeplinită cerinţa de accesibilitate a legii, nu este suficient ca o lege să fie adusă la cunoştinţă publică, ci este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conţinutul domeniului reglementat, cât şi o corespondenţă sub aspectul forţei lor juridice. Nu este aşadar admisă o reglementare disparată a domeniului sau care să rezulte din coroborarea unor acte normative cu forţă juridică diferită. În acest sens, normele de tehnică legislativă referitoare la integrarea proiectului în ansamblul legislaţiei statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune [art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000]. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere [art. 16 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000], care operează întotdeauna între acte normative cu aceeaşi forţă juridică[11].

  • Lex certa

Legea, în general, și legea penală, în special, trebuie să fie previzibilă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că o lege trebuie să fie nu numai accesibilă, ci trebuie să fie și previzibilă, adică să fie enunţată cu suficientă claritate pentru a permite persoanei să îşi regleze conduita[12]. Într-o altă cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului[13].

Caracterul cert al legii penale ține de predictibilitatea acestei legi, care trebuie să fie, prin excelență o lege clară și precisă (in claris non fit interpretatio). Dând eficiență principiului legalității incriminării, sub aspectul cerinței clarității, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituționale mai multe norme de incriminare[14].

Cu titlu de exemplu, menționăm Decizia nr. 363/2015 și Decizia nr. 603/2015, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005, art. 301 C. pen. și art. 308 C. pen.

În considerentele Deciziei nr. 363/2015, Curtea Constituțională a reținut următoarele: „atingerea de către stat a unor obiective, chiar şi atunci când acestea sunt de interes general şi necesare, nu se poate face decât cu respectarea Constituţiei, care, potrivit art. 1 alin. (5), este obligatorie. Astfel, nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă, previzibilă şi accesibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii; tocmai de aceea, autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile mai sus arătate[15].

În considerentele Deciziei nr. 603/2015, Curtea Constituțională a reținut: „sintagma “raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este lipsită de claritate şi previzibilitate, nepermiţând determinarea exactă a conţinutului constitutiv al infracţiunii de conflict de interese.

Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei “raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal contravine principiului legalităţii incriminării, prevăzut la art. 1 din Codul penal şi la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, în consecinţă, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care se referă la calitatea legii[16].

Precizia legii penale nu trebuie, însă, să fie înțeleasă în mod absolut. Exprimarea legiuitorului este, totuși, una generală, care vizează persoane nedeterminate, iar comportamentele interzise prin normele de incriminare trebuie să fie descrise prin elemente suficiente, astfel ca destinatarii să poată înțelege conținutul legii, chiar dacă uneori trebuie să apeleze la specialiști. Cu alte cuvinte, legiuitorul recunoaște o marjă de apreciere a conținutului legii în favoarea organelor judiciare.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana interesată de conținutul unei norme să fie obligată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, întro măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă[17].

Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea normelor juridice nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi, certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil[18].

  • Lex praevia

Legea penală nu poate retroactiva, cu excepția legii mai blânde (mitior lex) și nici nu poate fi aplicată prin analogie[19].    

Aplicarea legii penale prin analogie înseamnă extinderea sferei acestei legi la fapte neprevăzute de lege. Analogia a fost reglementată în Codul penal din 1936, fiind înlăturată prin Decretul nr. 102/1956. În perioada interbelică, analogia era prevăzută chiar şi în codurile unor state occidentale cu tradiţie democratică; de exemplu, în Codul penal danez din 1930. Statele de drept nu acceptă regula din domeniul dreptului privat, conform căreia judecătorul poate interpreta extensiv legea, aplicând-o şi în cazurile neprevăzute de lege. Dacă s-ar accepta o asemenea concepţie ar dispărea orice garanţie împotriva arbitrariului şi subiectivismului celui care transpune în practică legea penală.

În dreptul penal european, analogia este văzută ca având un caracter relativ, în sensul că este interzisă în defavoarea inculpatului (in malam partem), dar este acceptată în favoarea acestuia (in bonam partem). Împotriva extinderii aplicării legii penale prin analogie, în defavoarea acuzatului, s-a pronunţat şi Curtea de la Strasbourg[20].

În ceea ce priveşte extinderea legii penale în favoarea inculpatului, apreciem că nu este admisibilă în dreptul nostru penal, deoarece se opune principiul legalităţii. Dacă se acceptă că legea penală nu poate fi aplicată la fapte asemănătoare cu cele incriminate, atunci aceasta nu poate fi interpretată nici în favoarea inculpatului, chiar dacă ar fi vorba de o lege ce ar conţine lacune. O asemenea concepţie deschide drumul spre arbitrariu şi subiectivism în opera de aplicare a legii penale.

Prin urmare, cauzele care determină inexistenţa infracţiunii (cauzele justificative și cauzele de neimputabiltate), cauzele de neaplicare a sancţiunilor de drept penal sau cauzele care sting executarea pedepsei nu pot fi extinse la alte ipoteze asemănătoare celor avute în vedere de legiuitor. Sigur că, nicio normă penală nu interzice ca asemenea cauze să fie prevăzute de norme extrapenale, dar în asemenea cazuri nu este vorba de extinderea aplicării legii penale prin analogie, ci de aplicarea în completarea legii penale a normei nepenale. De pildă, nu constituie infracţiunea de furt fapta de luare a unui bun din posesia proprietarului acestuia de către creditorul gajist, în ipoteza în care legea civilă sau comercială prevede această posibilitate[21].

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că, de principiu, aplicarea cauzelor care fac ca fapta să nu fie infracţiune poate fi extinsă, chiar de lege lata[22]. În schimb, acelaşi autor, apreciază că, aplicarea legii prin analogie nu este posibilă, de regulă, în ceea ce priveşte cauzele de înlăturare a răspunderii penale sau a celor de nepedepsire[23].

În ceea ce priveşte analogia legii penale în materia circumstanţelor, deşi în doctrina străină este o problemă controversată, în dreptul nostru penal apreciem că nu este cazul să se apeleze la această instituţie, deoarece judecătorul poate reţine orice împrejurare ca fiind circumstanţă atenuantă, dacă aceasta imprimă faptei o diminuare a gradului de pericol social.

Însă, din punct de vedere teoretic, se apreciază că extinderea legii penale prin analogie nu trebuie exclusă de plano nici în materia circumstanţelor atenuante[24].

În conformitate cu dispozițiile art. 3 din NCP: „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare[25].

Potrivit art. 4 din NCP: „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi[26].

Conform art. 5 alin. (1) C. pen.: „În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.

În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) C. pen.: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”.

În fine, conform art. 15 alin. (2) din Constituţie: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

În sfera legilor penale mai favorabile intră legile interpretative mai favorabile, legile dezincriminatoare şi legile mai favorabile stricto sensu[27].

            Legea penală poate retroactiva numai dacă este o lege:

  • care dezincriminează;
  • penală nouă mai favorabilă (inclusiv legea interpretativă);
  • de procedură (care se aplică imediat, indiferent de data comiterii faptei).

Incidenţa retroactivităţii legii penale de dezincriminare este limitată în funcţie de etapa la care a ajuns raportul penal de răspundere în momentul intrării în vigoare a legii penale care dezincriminează. Într-adevăr, pentru a opera, legea penală care dezincriminează trebuie să intre în vigoare până la intervenirea reabilitării condamnatului, în caz contrar ea nu mai produce niciun efect, deoarece reabilitarea înlăturase deja orice decădere, interdicţie sau incapacitate ce a decurs din condamnare. Fac excepţie măsurile de siguranţă.

Pe de altă parte, dacă legea de dezincriminare a intrat în vigoare înainte de intervenirea reabilitării, o eventuală cerere de reabilitare rămâne fără obiect.

Prin dezincriminare vom înţelege scoaterea unei fapte, care anterior era considerată infracțiune, din sfera faptelor ce constituie infracţiuni (abolitio criminis).

Dezincirminarea poate avea loc și prin modificarea normei de incriminare, în sensul incriminării aceleiaşi fapte, dar în alte condiţii decât cele prevăzute de legea activă la data comiterii infracţiunii, dacă anumite modalităţi sau variante de săvârşire a faptei, care anterior modificării intrau sub incidenţa legii penale, nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală nouă.

Modificarea condiţiilor de incriminare ori înscrierea faptei, incriminată diferit, în conţinutul altei norme constituie dezincriminare, dacă aplicând dispozițiile legii penale noi fapta concretă nu mai poate fi calificată ca infracţiune sau anumite modalităţi faptice ale infracţiunii scapă de sub incidenţa legii penale noi[28].

Prin urmare, discutăm despre abolitio criminis, în toate cazurile când, potrivit legii noi, fapta nu mai poate fi considerată infracţiune. Spre exemplu, tulburarea folosinței locuinței este o faptă   care, deși constituie infracțiune potrivit Codului penal din 1969, nu este incriminată de noul Cod penal. De asemenea, fapta de vătămare coporală din culpă, care a produs leziuni traumatice sau a afectat sănătatea persoanei vătămate, a căror gravitate a fost evaluată la cel puțin 90 de zile de îngrijiri medicale, nu este incriminată de noul Cod penal.

Nu este o lege de dezincriminare legea care abrogă anumite norme penale, dacă acțiunea sau iancțiunea săvârșită de o persoană poate fi încadrată într-o normă de incriminare în vigoare, care îşi extinde incidenţa şi la fapta respectivă[29]. De pildă, fapta de primire de foloase necuvenite nu este incriminată de Codul penal într-o normă specială, cum este cazul în Codul penal din 1969, dar este prevăzută de textul care incriminează luarea de mită (art. 289 din Cod penal). La fel, complotul sau asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni sunt încadrabile în dispozițiile care incriminează grupul infracțional organizat (art. 367 din Cod penal).

Aprecierea existenţei sau inexistenței unei legi de dezincriminare se face in concreto, respectiv analizând dacă potrivit legii noi o anumită faptă mai atrage sau nu răspunderea penală, deşi în baza legii vechi aceasta putea angaja o asemenea formă de răspundere[30]. În sprijinul punctului nostru de vedere invocăm dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, conform căruia dispoziţiile art. 4 din C. pen. privitoare la legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

Pe de altă parte, dacă se acceptă opinia la care am aderat şi având în vedere faptul că legea penală care dezincriminează este şi ea o specie de lege penală mai favorabilă, care se aplică retroactiv, discuţia nu are decât relevanţă teoretică, deoarece în ambele concepţii – aprecieri in abstracto sau in concreto – cei care comit fapte care nu mai pot angaja răspunderea penală se bucură de aceleaşi drepturi, dacă se află în acelaşi stadiu de soluționare a raportului penal de conflict[31] (de pildă, în faza judecăţii).

Sunt, însă, şi cazuri în care se poate discuta dacă este respectat principiul egalităţii în faţa legii a unor persoane care au comis acelaşi tip de faptă, în condiţii asemănătoare, dar raportul penal de răspundere a fost rezolvat în momente diferite[32].

Și legea penală interpretativă posterioară poate avea caracter dezincriminator, dacă prin conținutul său restrânge sfera faptelor considerate ca infracțiuni în practica anterioară a organelor judiciare sau dacă dacă determină o încadrare juridică mai favorabilă. De pildă, prin raportare la dispozițiile Codului penal din 1969, art.183 din C. pen. constituie o normă penală interpretativă posterioară mai favorabilă[33].

Legea penală interpretativă posterioară este legea prin care legiuitorul defineşte, ulterior intrării în vigoare a legii (normei) interpretate, anumiţi termeni sau unele expresii utilizate în cuprinsul legii penale.

  • Lex stricta

Principiul legalităţii impune ca rezultatul interpretării legii penale să fie concordant cu voinţa legiuitorului, adică să nu fie interpretat nici extensiv, nici restrictiv (lex dixit quam voluit). Nu trebuie admisă în dreptul penal interpretarea extensivă (lex dixit minus quam voluit) sau interpretarea restrictivă (lex dixit plus quam voluit).

În acest context se pune următoarea întrebare: cum va fi interpretată legea penală în cazurile când aceasta nu este clară, este echivocă sau lacunară?

Deşi nu este consacrată o regulă legală expresă, care să dea răspuns acestei întrebări, din esenţa principiului legalităţii rezultă răspunsul că în aceste cazuri şi în oricare alte cazuri de reglementări nesatisfăcătoare, legea penală se interpretează restrictivlex poenalia est strictissimae interpretationis et aplicationis; poenalia sunt restringenda.

Practicianul nu poate crea norme penale, nu poate extinde aplicarea acestora la cazuri neprevăzute şi trebuie să interpreteze orice rezultat al acestei operaţiuni în mod strict, dacă norma interpretată este defavorabilă infractorului.

În cazul normelor penale cu înţeles îndoielnic trebuie să devină incident adagiul „in dubio mitis”, iar nu „in dubio pro reo”. Acest din urmă adagiu are aplicabilitate numai pe planul procesului penal în materia evaluării probelor, deoarece fundamentul său se găseşte în principiul prezumţiei de nevinovăţie[34].

În doctrină se susţine că „regula interpretării stricte nu poate obliga pe judecător să limiteze aplicarea legii penale numai la singurele ipoteze prevăzute de legiuitor, când analiza atentă a cazurilor deduse judecăţii demonstrează că acestea se înscriu prin toate trăsăturile lor faptei incriminate, dar nu puteau fi prevăzute la data incriminării[35].

În teorie şi jurisprudenţă se apreciază că extinderea aplicării legii penale referitor la fapte pe care legiuitorul nu le-a prevăzut în momentul incriminării faptelor ce constituie infracţiuni este posibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: stabilirea voinţei legiuitorului de a incrimina faptele de aceeaşi natură şi încadrarea lor în definiţia legală a infracţiunii[36]. Pentru argumentarea acestui punct de vedere sunt date şi unele exemple. Astfel, anterior intrării în vigoare a noului Cod penal se considera că folosirea unui cărţi de credit bancar contrafăcute realizează conţinutul infracţiunii de înşelăciune[37]. În principiu, nu suntem de acord cu un asemenea punct de vedere, deoarece: principiul legalităţii incriminării se opune extinderii aplicării legii penale la ipoteze nereglementate de legiuitor; destinatarii legii penale îşi conformează conduita în funcţie de legea în vigoare la momentul desfăşurării conduitei; legiuitorul nu poate să aibă în vedere incriminarea unor fapte care nu puteau fi comise la data înscrierii faptei în legea penală, iar dacă era posibilă săvârşirea lor înseamnă că nu a dorit să le incrimineze; dacă legiuitorul doreşte incriminarea unor fapte el trebuie să le prevadă în legea penală, în caz contrar înseamnă că nu le-a incriminat.

Interpretarea evolutivă a normelor dreptului penal, adică includerea sub incidenţa normei penale a unui maxim de accepţiuni, permise de interpretarea literală a textului în care norma este exprimată, este de fapt o derogare de la voinţa legiuitorului, mai precis o încălcare a principiului legalităţii. Odată acceptată această „breşă”, nu este decât un mic pas până la extinderea aplicării legii penale prin analogie. Nu poate interpretul – practician sau teoretician – să determine voinţa legiuitorului în alt mod decât prin folosirea metodelor de interpretare, cu luarea în considerare a contextului general în care legea penală a fost adoptată. Nu putem accepta ca legiuitorul unei etape din evoluţia societăţii să se substituie legiuitorului viitor. Fiecare putere legiuitoare trebuie să fie suverană în privinţa stabilirii faptelor ce constituie ilicit penal. A admite că este posibilă sancţionarea unor fapte care nu puteau fi săvârşite la data incriminării sau nici măcar anticipate, echivalează cu negarea sau subminarea principiului legalităţii incriminării.

Fără a nega eforturile doctrinei şi practicii de a actualiza înţelesul normelor penale, nu putem trece peste ideea fundamentală conform căreia legiuitorul este singura autoritate care, într-un stat de drept, stabileşte sfera faptelor ce constituie infracţiuni. Nimic nu împiedică pe legiuitor să includă şi alte fapte în domeniul ilicitului penal, iar faptul că nu o face de multe ori la timp, nu poate constitui un transfer de putere către puterea judecătorească. Realizând posibilele consecinţe negative ale tezei posibilităţii aplicării legii penale la fapte care nu puteau fi săvârşite la data reglementării sau care nu puteau fi anticipate ca putând fi săvârşite, în doctrină se recomandă ca interpretarea extensivă (evolutivă) „să fie făcută cu multă prudenţă, pentru că nu de puţine ori posibilitatea extinderii sensului unei noţiuni folosite de legiuitor în cazul unei situaţii nou apărute rămâne discutabilă, iar această incertitudine se conciliază greu cu principiul legalităţii incriminării[38].

Pentru evitarea unor soluţii jurisprudenţiale contradictorii, credem că ar trebui înscrisă în legea penală regula interpretării restrictive a legii penale – cel puţin in malam partem – deoarece ea este un corolar al principiului legalităţii descrierii faptelor ce constituie ilicit penal. O asemenea dispoziţie ar obliga legiuitorul să acorde o mai mare grijă redactării textelor din cuprinsul legilor penale, dând eficienţă imperativului accesibilităţii conţinutului normelor penale şi clarităţii exprimării. De asemenea, ar obliga legiuitorul să examineze periodic concordanţa normelor penale cu realităţile din societate. Unul dintre imperativele statului de drept este şi acela al siguranţei persoanelor, cel puţin din perspectiva aplicării dreptului penal. Dreptul la securitate al persoanelor are în conţinutul său şi protecţia acestora contra arbitrariului şi subiectivismului celor care aplică legea penală. Conform art. 23 din Constituţia ţării, persoana are dreptul la libertate şi siguranţă.

Cu ocazia redactării normelor penale este necesar să se acorde o mare grijă exprimării, astfel încât aceasta să fie clară, precisă, fără să dea naştere la îndoială sau soluţii contradictorii. Legiuitorul trebuie să evite formule de felul „prin alte asemenea mijloace”, „prin acte asemănătoare”, ori să folosească o terminologie împrumutată din legislaţiile altor state, dar tradusă incorect în limba română.

De asemenea, în cazurile în care legiuitorul utilizează în textul normei penale concepte normative conturate prin trimiterea la norme juridice sau nejuridice, el trebuie să aibă în vedere evitarea echivocului sau impreciziei. Norma juridică penală trebuie, mai mult ca oricare alte norme juridice, să fie exprimată într-o formulare cu caracter determinat[39].

  • Adoptarea legii penale în condițiile Constituției

Potrivit art. 73 din Constituție: „Prin lege organică se reglementează (…):

  1. h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
  2. i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective”.

Conform art. 115 alin. (4) din Constituție:

Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”.

Potrivit art. 173 C. pen.:

Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”.

Din dispozițiile constituționale și legale reproduse mai sus, reise că există două categorii de acte normative prin care se poate reglementa în materie penală, respectiv legile organice și ordonanțele de urgență.

Conchidem că, în dreptul penal, se poate reglementa exclusiv prin legi organice și ordonanțe de urgență.

[1] Cu privire la faptul că în art. 1 alin. (2) C. pen. se face vorbire despre sancțiune și nu despre incriminare, în doctrină s-a arătat: „consecvenţa specifică unei riguroase tehnici legislative ar fi impus exprimarea mai coerentă a ideii, prin recurgerea la o formulare puţin diferită, care să eludeze referirea explicită la sancţiune, transmiţând direct mesajul în raport de conceptul de incriminare” (a se vedea M.-I. Michinici și M. Duinea, în T. Toader, M.-I. Michinici, R. Răducanu, A. Crișu-Ciocîntă, S. Rădulețu, M. Duinea, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 5).

[2] Conform art. 11 C. pen. anterior: „Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.

[3] A se vedea M.A. Hotca, P. Buneci, M. Gorunescu, N. Neagu, R. Slăvoiu, R. Geamănu, D.G. Pop, Instituții de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 11.

[4] În jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a statuat că: „Art. 7 §1 nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a dreptului penal în dauna acuzatului. El consacră, de asemenea, într-o manieră mai generală, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi pe acela care impune de a nu se aplica legea penală, într-un mod extensiv, în detrimentul acuzatului, îndeosebi prin analogie; de aici rezultă că o infracţiune trebuie să fie definită clar de lege” (Kokkinakis vs Grecia, 1993).

[5] G. del Vecchio, Essais sur les principes generaux du droit, Paris, 1938, p. 78; Gh. Diaconu, op. cit., p. 71; T. Vasiliu, G. Antoniu, Ş. Daneş, Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 18.

[6] C. Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002.

[7] Ibidem, p. 39.

[8] A se vedea F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Rosetti, București, 2003, p, 49.

[9] În doctrină sunt menționate și anumite excepții. De exemplu, cutuma (a se vedea F. Streteanu, op. cit., p. 110).

[10] Legea penală trebuie să fie suficient de accesibilă (a se vedea cauza Sunday Times vs. Marea Britanie, 1979).

[11] A se vedea Decizia nr. 363/2015.

[12] A se vedea, de pildă, hotărârea pronunțată în cauza Sunday Times vs. Marea Britanie, 1979. În această cauză, instanța de la Strasboug a decis: “cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă”.

[13] A se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52. De asemenea, CEDO a afirmat regula previzibilității în Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66.

[14] A se vedea: Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012 etc.

[15] Publicată în M. Of. nr. 495 din data de 6 iulie 2015. Prin această decizie, Curtea Constituțională a statuat că: „dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituţionale”.

[16] Publicată în M. Of. nr. 845 din data de 13 noiembrie 2015. Prin această decizie, Instanța de contencios constituțional a stabilit că sintagmele: “raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal (…)

“ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal” sunt neconstituționale.

[17] Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).

[18] Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36. A se vedea și Decizia CCR nr. 405/2016.

[19] Aplicarea legii prin analogie şi retroactivitatea sunt două monstruozităţi juridice. La aceste „instituţii” au apelat toate dictaturile pentru a-şi atinge scopurile totalitare şi pentru îndepărtarea persoanelor „incomode”. Principiul legalităţii incriminării a fost călcat în picioare de statele fasciste, naziste şi comuniste din secolul XX şi este nesocotit de statele dictatoriale de astăzi.

[20] Cantoni vs Franţa. Pentru trimiteri la doctrina străină, a se vedea F. Streteanu, op. cit., p. 61.

[21] De exemplu, în cazul executării garanţiei mobiliare creditorul poate, în condiţiile legii, să ia în posesie bunul gajat prin mijloace proprii.

[22] F. Streteanu, op. cit., p. 65.

[23] Ibidem, p. 66.

[24] F. Streteanu, op. cit., p. 67.

[25] Textul correspondent din Codul penal anterior este prevăzut în art. 10 și are următorul conținut: „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.

[26] Potrivit art. 4 din Codul penal anterior: „(1) Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

(2) Legea care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi”.

[27] Nici legile privind regimul executării sancţiunilor penale nu pot avea caracter retroactiv. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 214/1997. Potrivit acestei decizii: „În cazul instituţiei liberării condiţionate, situaţia tranzitorie se creează, de asemenea, la data săvârşirii infracţiunii şi durează până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a pedepsei închisorii. Intervenţia, în acest interval, a unei legi penale care modifică instituţia liberării condiţionate, cum este cazul Legii nr. 140/1996, face ca determinarea legii aplicabile să se efectueze potrivit regulilor înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 13 alin. (1) din Codul penal, independent de data la care sentinţa de condamnare a rămas definitivă.

Aşa fiind, dispoziţia din alin. (1) al art. II al Legii nr. 140/1996, care se referă la incidenţa legii în raport cu fapte săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare, contravine dispoziţiei art. 15 alin. (2) din Constituţia României”.

[28] Într-o speţă s-a reţinut că „La data de 12 mai 1996 a intrat în vigoare Legea nr. 17/1996 care, în enumerarea categoriilor de arme cuprinse în art. 3, nu mai include armele care funcţionează cu aer comprimat, astfel, în raport cu aceste dispoziţii noi, pentru deţinerea unei asemenea arme – cum este pistolul din speţă – nu se mai cere autorizaţie.

În acest fel s-a operat o dezincriminare a faptei (s.n.), ca urmare a adoptării unui nou act normativ care, chiar dacă are caracter extrapenal, face să dispară un element esenţial al infracţiunii – deţinerea fără drept a armei” (C.A. Cluj-Napoca, decizia nr. 338/1996).

[29] În acest sens s-a decis și în practica judiciară, considerându-se că abrogarea unei norme de incriminare nu echivalează cu dezincriminarea faptei prevăzute în acea normă. Astfel, s-a arătat că, în urma abrogării, prin Legea nr. 69/2007, a normei de incriminare a faptelor de a acorda credite cu încălcarea legii sau a normelor de creditare şi de a nu urmări, conform legii sau normelor de creditare, destinaţiile contractate ale creditelor, prevăzute în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000, faptele pot fi încadrate în art. 246 C. pen. referitor la abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în acest text de lege (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5541/2007, www.scj.ro).

[30] Pentru această soluţie, a se vedea şi C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 232.

[31] Pentru prezentarea unor posibile inegalităţi de tratament, a se vedea F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, op. cit., p. 273.

[32] În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut că: „(…) referirea la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, prevăzută în textul criticat, creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din legea fundamentală (Decizia nr. 86/2003, publicată în M.Of. nr. 207 din 31 martie 2003).

[33] De asemenea, art. 146 din Codul penal din 1969 a fost modificat de mai multe ori și de fiecare dată acesta a operat o restrângere a sferei faptelor ce produceau „consecințe deosebit de grave”.

[34] I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 88-93; G. Bettiol, Diritto penale, Ed. Cedem, Padova, p. 112.

[35] N. Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Ed. Gama, Iaşi, p. 82.

[36] F. Streteanu, op. cit., p. 73. A se vedea, de asemenea, trimiterile autorului.

[37] Ibidem. p. 73. Această opinie este împărtăşită de majoritatea autorilor străini şi a fost transpusă în practica instanţelor străine. De pildă, s-a considerat că realizează conţinutul infracţiunii de furt calificat, prin folosirea unei chei mincinoase, fapta unei persoane de a sustrage un bun al altuia în cazul în care pătrunderea la locul săvârşirii faptei a avut loc prin utilizarea unei cartele magnetice.

[38] F. Streteanu, op. cit., p. 74. Autorul dă ca exemplu cazurile impulsurilor electromagnetice folosite în telefonie şi cele de utilizare a semnalelor video prin cablu. Într-adevăr, în aceste cazuri opiniile şi jurisprudenţa sunt împărţite. A se vedea S. Bogdan, Consideraţii cu privire la conectarea ilegală la un serviciu telefonic. Diferenţa faţă de infracţiunea de furt de energie cu valoare economică, în Pandectele Române nr. 2/2002, p. 256 şi urm.; C. Diţă, Consideraţii în legătură cu încadrarea juridică a faptei constând în conectarea ilegală la un serviciu telefonic, în Dreptul nr. 9/2001, p. 113-116. În speţa comentată de acest autor (cu a cărei soluţionare acesta este de acord) instanţele care au rezolvat cazul au considerat că fapta inculpatului de a se conecta ilegal la postul telefonic al părţii vătămate de unde a sunat la mai multe posturi telefonice cu taxare specială întruneşte elementele infracţiunii de furt calificat [art. 209 lit. g) cu aplicarea art. 208 din Codul penal].

    În opinia contrară, se apreciază că fapta de cuplare clandestină a unui post telefonic constituie contravenţie [prevăzută în prezent de art. 57 din Legea nr. 74/1996 (E. Calonfirescu, nota I la decizia penală nr. 775/1985 a Tribunalului Râmnicu-Vâlcea, în R.R.D. nr. 2-3/1991, p. 36)]. Pentru un punct de vedere asemănător, a se vedea S. Bogdan, notă la decizia penală nr. 50/1999, a C. A. Cluj, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai nr. 1/2000, p. 40.

[39] În doctrină, în vederea respectării regulii caracterului determinat al legii penale, sunt făcute următoarele recomandări: când nu se poate recurge la tehnica descriptivă, trebuie găsite concepte care să ofere o precizie similară formulării descriptive; dacă sunt folosiţi termeni cu semnificaţie diferită de cea din vorbirea curentă sau susceptibili de ambiguităţi, este oportună definirea lor în conţinutul normei legale; trebuie evitaţi termenii imprecişi prin natura lor; evitarea referirilor la valori etico-sociale (F. Streteanu, op. cit., p. 55-56).