CÂTEVA CONSIDERAȚII PRIVIND CAUZELE CARE EXCLUD INFRACȚIUNEA (CAUZELE JUSTIFICATIVE ȘI CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE)

 

1. Ce sunt cauzele care exclud infracțiunea?

 

     Potrivit art. 15 C. pen.: „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”.

     Prin faptă prevăzută de legea penală (tipicitatea obiectivă) vom înțelege totalitatea elementelor de natură obiectivă (latura obiectivă și așa-numitele condiții preexistente sau factori) existente în conținutul juridic al infracțiunii. Prevederea faptei în legea penală este o trăsătură esenţială care presupune următoarele cerinţe[1]: existenţa aspectului obiectiv concret; existenţa unei norme de incriminare (modelul legal, tiparul); identitatea între elementele faptei concrete şi cele ale normei de incriminare. În cazul în care se apreciază că fapta este prevăzută de legea penală, se trece la examinarea celorlalte trăsături esențiale (anijuridicitate, vinovăție și imputabilitate).

     Antijuridicitatea (caracterul nejustificat) faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta este interzisă de ordinea juridică, fiind posibil ca o faptă descrisă legea penală să nu fie ilicită (să fie îngăduită de lege), întrucât săvârşirea ei este permisă de o normă legală. Cu alte cuvinte, antijuridicitatea exclude existenţa unor cauze justificative, adică a anumitor împrejurări prevăzute de lege, în prezenţa cărora fapta săvârșită nu poate fi considerată infracţiune. Cauzele care exclud caracterul nejustificat al faptei sunt denumite cauze justificative[2] și sunt următoarele: legitima apărare, starea de necesitate, consimţământul persoanei vătămate şi exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii.

     Imputabilitatea (caracterul imputabil, vinovăţia sau tipicitatea subiectivă) faptei prevăzute de legea penală este trăsătura esențială a infracțiunii a cărei existență se reține în toate situaţiile în care nu suntem în prezenţa unei cauze de neimputabilitate. Dacă este incidentă o cauză de neimputabilitate, fapta tipică este ireproşabilă (neimputabilă).

     Cauzele de neimputabilitate sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, iresponsabilitatea, minoritatea făptuitorului, intoxicaţia, eroarea, excesul neimputabil şi cazul fortuit.

     Vinovăţia (tipicitatea subiectivă sau elementul moral) – trăsătură generală a infracţiunii – este reproşul ce poate fi atribuit celui care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală. Deşi proiectul iniţial al noului Cod penal nu prevedea această trăsătură generală, în forma aprobată de legiuitor aceasta apare, alături de trăsătura imputabilităţii.

     Conceptual, menţionarea vinovăţiei între trăsăturile generale ale infracţiunii nu este fundamentată din punct de vedere teoretic, deoarece vinovăţia – ca element constitutiv al infracţiunii – ţine de tipicitatea subiectivă, având în vedere că atât elementele obiective, cât şi cele de natură subiectivă sunt prevăzute de norma de incriminare (modelul legal)[3].

     Însă, aflându-ne în faţa menţionării vinovăţiei printre trăsăturile generale ale infracţiunii şi respectând adagiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, vom reţine că trăsătura vinovăţiei cuprinde tipicitatea subiectivă, iar prima trăsătură (prevederea faptei în legea penală) va acoperi numai tipicitatea obiectivă.

Conform art. 16 alin. (1) C. pen., fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală (intenția, culpa și intenția depășită).

Potrivit art. 16 alin. (6) C. pen., fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie, iar fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.

     Faţă de cele mai sus expuse, înseamnă că, în noua concepţie, legiuitorul a înţeles să extragă din tipicitate aspectele de natură subiectivă.

     Vinovăţia este acea latură sau componentă a infracţiunii care reunește totalitatea condiţiilor cerute de lege referitoare la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conştiinţei şi voinţei sale – faţă de materialitatea faptei săvârşite (acţiune sau inacţiune, rezultat, raport de cauzalitate) pentru ca aceasta să constituie infracţiune[4].

     In nuce, cauzele care exclud infracțiunea sunt împrejurări care împiedică realizarea celor patru trăsături esențiale ale infracțiunii (tipicitatea obiectivă, vinovăția, antijuridicitatea și imputabilitatea).

     Dintre cele patru categorii de cauze care determină neîntrunirea caracterului infracțional al unei fapte, pentru două legiuitorul alocat câte un capitol, în cadrul titlului III, destinat instituției infracțiunii. Este vorba despre cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate.

     De ce legiuitorul nu a procedat la fel și în ceea ce privește cauzele care exclud tipicitatea (tipiciatea obiectivă, mai exact) sau vinovăția (tipicitatea subiectivă), respectiv de ce nu a reglementat cauze care înlătură tipicitatea și cauze care exclud vinovăția? Răspunsul este că celelalte două trăsături ale infracțiunii – tipicitatea obiectivă (elementul legal) și tipicitatea subiectivă (elementul subiectiv) – se raportează la conținutul normelor de incriminare, așa că, propriu-zis vorbind, nu există cauze generale care exclud tipicitatea sau vinovăția, ci numai cauze speciale, care rezultă ca urmare raportării faptei săvârșite la modelul legal (norma de incriminare). Dacă, urmare a acestei analize, rezultă că toate condițiile obiective și subiective menționate în textul incriminator sunt întrunite vom conchide că fapta este infracțiune, sub rezerva că nu este incidentă o cauză justificativă sau o cauză de neimputabilitate. În ipoteza în care, după verificarea efectuată, se constată că lipsește o condiție înscrisă în norma de incriminare, se va stabili că fapta respectivă nu este infracțiune. Spre exemplu, dacă o persoană conduce pe un vehicul neînmatriculat, dar nu pe drumurile publice, ci pe câmp. În acest caz, fapta nu este infracțiune, deoarece nu este întrunită cerința ca fapta să se comită pe drumurile publice (art. 334 C. pen.). Sau, de pildă, dacă o persoană nu denunță, din culpă, o faptă de omor. Întrucât nedenunțarea este infracțiune numai atunci când făptuitorul a acționat cu intenție, omisiunea de înștiințare a autorităților nu realizează conținutul infracțiunii prevăzute de art. 266 C. pen. (nedenunțarea).

      Cauzele care exclud infracțiunea trebuie delimitate față de cauzele care înlătură răspunderea penală (numite şi cauze de impunitate, cauze de nepedepsire, cauze de nerăspundere, cauze de neresponsabilitate etc.) și cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei (împiedică tragerea la răspundere sau sancționarea penală a infractorului). Este vorba despre amnistie, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, prescripția executării pedepsei, grațiere  etc. Cercetarea situaţiei de fapt trebuie să înceapă cu verificarea existenţei infracţiunii şi, dacă răspunsul la această întrebare este pozitiv, abia apoi se continuă examinarea existenţei raportului penal de conflict.

      În cazul în care există o cauză care exclude infracţiunea, imposibilitatea tragerii la răspundere penală este absolută, în schimb, dacă este incidentă o cauză care înlătură răspunderea penală, imposibilitatea este relativă, deoarece angajarea răspunderii penale este posibilă dacă dispare cauza de nerăspundere (de exemplu, lipsea plângerea prealabilă, dar aceasta a fost ulterior introdusă, înainte de exprirarea termenului stabilit de lege (3 luni).

       

      

  • 2. Relevanța delimitării în cauze justificative și cauze de neimputabilitate

 

      De ce în noul Cod penal cauzele generale care înlătură (mai riguros, exclud) caracterul penal al faptei sunt împărțite în două categorii – cauze justificative și cauze de neimoutabilitate, în timp ce în Codul penal anterior acestea erau toate reglementate într-o singură categorie, aceea de cauze care înlătură caracterul penal al faptei?

      Analizând conținutul dispozițiilor legale destinate cauzelor care exclud infracțiunea, astfel cum sunt acestea prevăzute în Codul penal în vigoare, am ajuns la concluzia că există mai multe aspecte relevante.

      În primul rând, așa cum o spun chiar dispozițiile art. 18 C. pen., cauzele justificative produc efecte juridice in rem. Spre deosebire de acestea, potrivit art. 23 C. pen., cauzele de neimputabilitate (cu excepţia cazului fortuit) determină efecte juridice in personam, întrucât consecințele acestora nu se extind asupra participanților.

      În al doilea rând, potrivit art. 107 alin. (2) C. pen., interpretat per a contrario, în prezența unei cauze justificative, fapta prevăzută de legea penală exclude aplicarea sau luarea oricărei sancțiuni de drept penal (pedeapsă, măsură de siguranță sau măsură educativă).

      În ceea ce privește răspunderea civilă, incidența unei cauze justificative exclude posibilitatea   angajării răspunderii civile, cu precizările făcute în cele ce succed.

      Potrivit art. 1360 C. civ.: „(1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu. (2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări. Din aceste dispoziții rezultă că, atunci când limitele legitimei apărări sunt depășite, respectiv când vorba despre excesul neimputabil de apărare sau circumstanța atenuantă a depășirii limitelor legitimei apărări, cel care a comis fapta prevăzută de legea penală va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile. Tot din aceste dispoziții reiese că făptuitorul nu datorează despăgubire, dacă prejudiciul a fost cauzat agresorului, ceea ce înseamnă că, în ipoteza în care, din eroare, prejudiciul a fost cauzat altei persoane, iar nu agresorului, cel care la cauzat va putea fi obligat să-l repare.    

      În cazul incidenței stării de necesitate, art. 1361 C. civ. statuează: „Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză”. De aici rezultă că, pe terenul instituției îmbogățirii fără justă cauză, cel care a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat.

      Într-o altă ordine de idei, conform art. 1362 C. civ.: „Dacă, în cazurile prevăzute la art. 1.360 alin. (2) şi art. 1.361, fapta păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză”.

      Cu anumite excepții, răspunderea civilă poate fi angajată chiar dacă este realizat conținutul unei cauze de neimputabilitate. Este vorba despre constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea, iresponsabilitatea, intoxicația sau eroarea.

      Referitor la forța majoră (constrângerea fizică) și cazul fortuit, art. 1351 alin. (1) C. civ. dispune: „Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit”. Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil [art. 1351 alin. (2) C. civ.]. Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs [art. 1351 alin. (3) C. civ.].

      Răspunderea civilă este exclusă și situațiile în care, în condițiile legii civile, făptuitorul a exercitat un drept sau a îndeplinit o activitate impusă ori permisă de lege (art. 1353 și art. 1364 C. civ.[5]) sau s-a bazat pe consimțământul persoanei vătămate (art. 1355 C. civ.)[6].

[1] A se vedea G. Antoniu Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, p. 140.

[2] A se vedea Fl. Streteanu, Proiectul noului Cod penal şi reconfigurarea teoriei infracţiunii în dreptul penal român, în C.D.P. nr. 2/2009, p. 51.

[3] De altfel, proiectul inițial nu menționa vinovăția printre trăsăturile esențiale ale infracțiuni (a se vedea expunerea de motive, pe www.just.ro). Această trăsătură a fost introdusă în cadrul comisiilor parlamentare mixte (www.cdep.ro).

[4] A se vedea V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, op. cit., p. 169. Pentru o imagine completă asupra vinovăţiei, a se vedea, G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei, Bucureşti, 2002; a se vedea şi I. Mircea, Vinovăţia penală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

[5] Potrivit art. 1353 C. civ.: „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”. Iar în conformitate cu dispozițiile art. 1364 C. civ.: „Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări”.

[6] Conform art. 1355 C. civ.: „(1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă.

(2) Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei.

(3) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii.

(4) Declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor”.