CÂTEVA REPERE PRIVIND APLICAREA DISPOZIȚIILOR RELATIVE LA CONFISCAREA EXTINSĂ

1. Introducere

Atât în Codul penal anterior, cât și în Codul penal în vigoare, dispozițiile relative la măsura de siguranță a confiscării au fost introduse prin Legea nr. 63/2012[1].

După intrarea în vigoare a prevederilor referitoare la confiscarea extinsă, practica judiciară s-a confruntat cu mai multe chestiuni de drept în ceea ce privește transpunerea în practică a noilor reglementări în această materie.

Printre problemele de drept ivite în practică, se numără:

  • posibilitatea luării măsurii confiscării extinse în ceea ce privește infracțiunile comise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012;
  • posibilitatea luării măsurii confiscării extinse în ceea ce privește bunurile dobândite înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012;
  • identificarea standardelor de probă în materia confiscării extinse;
  • dacă dispozițiile privind confiscarea extinsă pot fi aplicate împotriva unor persoane care nu sunt condamnate

De lege lata, dispozițiile care reglementează confiscarea extinsă își au sediul în art. 1121 C. pen., într-o redactare asemănătoare cu cea existentă în art. 1182 C. pen. anterior, astfel că problemele de  drept își păstrează valabilitatea și în raport de prevederile noului Cod penal.

Conform art. 1121 din Codul penal în vigoare:

„(1) Sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art. 112[2], în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare:

a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;

b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile;

c) infracţiuni privind frontiera de stat a României;

d) infracţiunea de spălare a banilor;

e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei;

f) infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului;

g) constituirea unui grup infracţional organizat;

h) infracţiuni contra patrimoniului;

i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive;

j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;

k) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, infracţiuni privind regimul importului şi al exportului, precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi reziduuri;

l) infracţiuni privind jocurile de noroc;

m) infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;

n) infracţiuni de evaziune fiscală;

o) infracţiuni privind regimul vamal;

p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice;

q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.

(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit;

b) instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1).

(3) Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. (2) se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terţ unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul.

(4) Prin bunuri, conform prezentului articol, se înţelege şi sumele de bani.

(5) La stabilirea diferenţei dintre veniturile licite şi valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor şi cheltuielile făcute de persoana condamnată, membrii familiei acesteia.

(6) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.

(7) Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea.

(8) Confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. (2), care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate”.

Având un conținut similar cu cel al prevederilor art. 1182 din Codul penal anterior (1969), interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1121 din noul Cod penal trebuie să se facă în mod asemănător.

Curtea Constituțională a fost sesizată cu soluționarea unor excepții de neconstituționalitate, urmare cărora a pronunțat mai multe decizii, dintre care menționăm: Decizia nr. 78/2014[3], Decizia nr. 356/2014[4] și Decizia nr. 11/2015[5].

De asemenea, precizăm că, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011[6], Curtea Constituţională, referindu-se la criteriile de delimitare ale normelor de drept penal de cele de procedură penală, a arătat că ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul şi rezultatul la care conduce norma pusă în discuţie, iar nu aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală, așezare care nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor.

2. Dispozițiile privind confiscarea extinsă nu se aplică faptelor săvârșite înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012

Ce natură juridică are confiscarea extinsă, de lege lata?

Confiscarea extinsă este o măsură de siguranță. Includerea confiscării extinse în categoria măsurilor de siguranţă se impune, deoarece normele juridice care o reglementează își au sedes materiae în titlul IV, rezervat măsurilor de siguranță.

O primă consecinţă a acestei caracterizări a confiscării extinse o reprezintă incidenţa, în completarea dispoziţiilor speciale, a normelor generale privind măsurile de siguranţă, respectiv a art. (107 și 108 C. pen.).Numai în ipoteza în care există prevederi derogatorii, se vor aplica dispozițiile speciale.

A doua consecință a acestei naturi juridice a confiscării extinse constă în includerea măsurii de siguranță analizate în sfera sancțiunilor de drept penal, categorie juridică în care intră, alături de măsurile de siguranţă, pedepsele şi măsurile educative[7].

Având în vedere natura juridică a confiscării extinse (măsură de siguranță – sancțiune de drept penal) se impune teza potrivit căreia normele care o reglementează nu pot retroactiva, în sensul că faptele săvârșite anterior intrării lor în vigoare (22 aprilie 2012) scapă incidenței noii măsuri de siguranță.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 78/2014, în dispozitivul căreia a statuat că prevederile privind confiscarea extinsă din Codul penal anterior (1969) „sunt constituţionale, în măsura în care permit aplicarea legii penale mai favorabile”.

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că: „prin efectele sale confiscarea extinsă (…) deşi nu este condiţionată de răspunderea penală, presupune o legătură indisolubilă cu infracţiunea. Drept urmare, apare ca o cauză de înlăturare a unei stări de pericol şi de preîntâmpinare a săvârşirii unor alte fapte penale.

Analizând conţinutul întregii reglementări referitoare la confiscarea extinsă din Codul penal, Curtea constată că principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv acestei instituţii.

În ceea ce priveşte principiul egalităţii în faţa legii a cetăţenilor, Curtea constată că este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi şi, pe cale de consecinţă, să nu se dispună luarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse, pe când cu privire la celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, să se dispună o astfel de măsură. Drept urmare, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta din urmă ar fi discriminat sub aspectul tratamentului juridic fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de primul.

Altfel spus, dispoziţiile referitoare la confiscarea extinsă sunt constituţionale în măsura în care se aplică numai faptelor săvârşite sub imperiul noii soluţii legislative care a intervenit de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, respectiv, 22 aprilie 2012”.

Din motivarea acestei hotărâri se desprinde concluzia că dispozițiile privind instituția confiscării extinse nu pot fi aplicate împotriva persoanelor care au comis infracțiuni anterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012 (22 aprilie 2012).

Așadar, măsura confiscării extinse se poate lua numai dacă atât infracţiunea care atrage condamnarea, cât şi actele anterioare acesteia, din care provin bunurile ce fac obiectul confiscării extinse, au fost săvârșite după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 63/2012.

Potrivit considerentelor Deciziei Curții Contituționale nr. 356/2014: „Este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente şi o conduită pe care a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare”.

3. Dispozițiile privind confiscarea extinsă nu se aplică bunurilor dobândite înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012

O altă problemă de drept apărută în practică și cu privire la care instanța de contencios constituțional a fost investită să se pronunțe a fost aceea dacă măsura confiscării extinse se poate lua asupra bunurilor dobândite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012.

Pornind de la natura juridică a măsurii, soluția ce se impune este aceea că nici în privința bunurilor supuse confiscării extinse dispozițiile legale în materie nu pot retroactiva, soluție confirmată de Curtea Constituțională.

Astfel, prin Decizia nr. 356/2014, Curtea Constituțională a reținut că prevederile privind confiscarea extinsă din Codul penal anterior (1969) „sunt constituţionale, în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal”.

Iar prin Decizia nr. 11/2015 a hotărât că: „dispoziţiile art. 1122 alin. (2) lit. a) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal”.

Prin adoptarea deciziilor indicate în cele ce preced, instanța de contencios constituțional a făcut o justă aplicare a dispozițiilor legii fundamentale, statuând că normele relative la confiscarea extinsă nu pot retroactiva în privința bunurilor dobândite înainte de intrarea lor în vigoare, chiar dacă infracţiunile pentru care se dispune condamnarea sunt comise după această dată.

Normele care reglementează confiscarea extinsă fac parte din ramura dreptului penal material (susbtanțial), ceea ce înseamnă că aplicarea acestora în timp este guvernată de principiul neretroactivității (tempus regit actum).

În virtutea principiului neretroactivității legii penale, se impune concluzia potrivit căreia normele privind confiscarea extinsă nu se pot aplica pentru trecut, respectiv în privința infracțiunilor săvârșite sau bunurilor dobândite înainte de intrarea lor în vigoare. În această din urmă situație, dispozițiile penale menționate nu vor putea fi aplicate nici dacă infracţiunile pentru care se dispune condamnarea sunt comise după această dată.

4. Standardele de probă în materia confiscării extinse

O altă problemă de drept apărută ca urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor privind consifiscarea extinsă vizează stabilirea modului în care poate fi răsturnată prezumția caracterului licit al dobândirii unor bunuri, instituită în legea fundamentală.

Pornind de la așa-zisa doctrină a dreptului viu (living law concept; diritto vivente), prin Decizia nr. 799/2011, Curtea Constituțională a subliniat că reglementarea prezumţiei dobândirii licite a averii nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie (privind integrarea în Uniunea Europeană) să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii Europene în domeniul luptei împotriva criminalităţii[8].

Referitor la standardele de probă în materia confiscării extinse, în considerentele Deciziei nr. 356/2014, instanța de contencios constituțional a reținut că: „în contextul stabilirii faptului că prezumţia caracterului licit al dobândirii averii nu este o prezumţie absolută, caracterul relativ al acestei prezumţii nu determină o răsturnare a sarcinii probei, principiul actori incumbit probatio rămânând pe deplin aplicabil, Curtea urmează să stabilească standardul de probă necesar răsturnării unei prezumţii legale relative. Astfel, Curtea observă că prezumţiile legale, din punctul de vedere al puterii lor doveditoare, pot fi relative (iuris tantum) şi absolute (iuris et de iure). Prezumţiile relative nu stabilesc adevăruri categorice, sustrase oricărei posibilităţi de discuţie, de corectare sau infirmare, putând fi combătute, aşadar, prin proba contrară. Prezumţiile absolute, neadmiţând posibilitatea înfrângerii lor, creează imaginea unor adevăruri absolute, imuabile, dobândite odată şi pentru totdeauna şi impuse tuturor prin forţa unei rostiri legiuitoare.

În doctrină, în privinţa sarcinii probei în materia confiscării, se arată că aceasta are trăsături specifice în sensul că se observă, pe de o parte, o “relaxare” în ceea ce priveşte proba faptelor specifice sau a actelor de natura celor care au atras condamnarea, iar, pe de altă parte, o “divizare” a sarcinii probei, cel în cauză având posibilitatea de a dovedi caracterul licit al bunurilor pe care le deţine. Curtea reţine, însă, că “relaxarea” se referă doar la probarea faptelor sau a actelor de natura celor care au atras condamnarea, art. 1182 alin. 2 lit. b) din Codul penal din 1969 stabilind că instanţa trebuie să îşi formeze convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale, fără a fi nevoie de pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru aceste fapte, şi nicidecum că această “relaxare” se referă la dovedirea caracterului ilicit al bunurilor dobândite”.

Pornind de la considerentele Curții Constituționale, se desprinde concluzia că standardul de probă în ceea ce privește răsturnarea prezumției dobândirii licite a averii este unul specific prezumțiilor relative (iuris tantum), ceea ce înseamnă că sunt admise și prezumțiile simple[9].

Ce sunt prezumțiile simple? Conform art. 327 C. proc. civ., prezumțiile sunt „consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut”.

Din această definiție a prezumțiilor rezultă că există două categorii de prezumții: legale (prevăzute de lege) și judiciare (lăsate la lumina și înțelepciunea judecătorului).

Prezumțiile legale sunt definite în art. 328 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia: „prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite”.

Există și categoria prezumțiilor mixte, care sunt prevăzute de lege și pot fi răsturnate numai prin anumite mijloace de probă sau de către anumite persoane.

În funcție de posibilitatea sau nu a răsturnării lor, prezumțiile legale sunt absolute (iuris et de iure) și relative (iuris tantum).

Prezumțiile judiciare bneficiază de o definiție în art. 329 C. proc. civ., potrivit căruia acestea sunt „lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului”, dar „numai dacă au greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins”.

Prezumțiile judiciare sunt cunoscute și sub denumirea de prezumții simple.

 5. Dispozițiile privind confiscarea extinsă nu pot fi aplicate împotriva unor persoane care nu au comis fapte prevăzute de legea penală nejustificate

În mediul juridic a fost exprimată opinia potrivit căreia măsura confiscării extinse poate fi dispusă și împotriva unor persoane afiliate inculpatului care urmează a fi condamnat, chiar dacă în sarcina acestora nu a fost reținută săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală.

În ceea ce ne privește, considerăm că dispozițiile referitoare confiscarea extinsă pot fi aplicate numai împotriva unor persoane care au comis fapte prevăzute de legea penală nejustificate.

Argumentele pe care se sprijină punctul nostru de vedere sunt următoarele:

  • Confiscarea extinsă este o măsură de siguranță, ceea ce înseamnă că aceasta nu se poate lua față de persoane care nu au comis fapte prevăzute de legea penală.

Într-adevăr, potrivit art. 107 C. pen.: “(1) Măsurile de sigu­ranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

(2) Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.

(3) Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptui­torului nu i se aplică o pedeapsă (s.n. – M.A.H.)”.

Din cuprinsul art. 107 C. pen. rezultă în mod evident că măsurile de siguranță, inclusiv confiscarea extinsă, se pot lua numai împotriva unor persoane care au comis fapte prevăzute de legea penală nejustificate.

  • Din conținutul art. 1121 pen. reiese că măsurile de siguranță se iau față de persoana ce urmează a fi condamnată. Astfel, potrivit art. 1121 alin. (1) C. pen.: “Sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art. 112, în cazul în care persoana este condamnată (….)”. Această dispoziție confirmă ceea ce oricum stabilise art. 107.

În concluzie, în temeiul principiului răspunderii penale personale și al prevederilor art. 107 C. pen., măsura de siguranță a confiscării extinse poate fi luată numai față de persoane care au comis fapte prevăzute de legea penală nejustificate, anterior datei de 22 aprilie 2012, și pot avea ca obiect numai bunuri dobândite înainte de această dată.

 

[1] Publicată în M.Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012.

[2] Art. 112 C. pen. reglementează confiscarea specială.

[3] Publicată în M.Of. nr. 273 din data de 14 aprilie 2014.

[4] Publicată în M.Of. nr. 691 din data de 22 septembrie 2014.

[5] Publicată în M.Of. nr. 102 din data de 9 februarie 2015.

[6] Publicată în M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011.

[7] A se vedea: M.A. Hotca, Neconstituționalitatea și inutilitatea dispozițiilor care reglementează confiscarea extinsă, www.juridice.ro; F. Streteanu, Consideraţii privind confiscarea extinsă, în Caiete de drept penal nr. 2/2012; M. Gorunescu, C. Toader, Confiscarea extinsă – din contencios constituţional în contencios administrativ şi fiscal spre contencios penal, în Dreptul nr. 9/2012.

[8] Publicată în M.Of. nr. 440 din 23 iunie 2011.

[9] În considerente, Curtea arată că: “nu trebuie plecat de la premisa că prezumţia dobândirii licite a averii poate fi răsturnată doar prin probe, respectiv prin probarea faptului că bunurile în cauză provin din comiterea de infracţiuni. Dacă aceasta ar fi abordarea, confiscarea extinsă ar fi lipsită de orice raţiune de a exista, căci dacă se ajunge la probarea fiecărui act infracţional din care provin anumite bunuri, se va ajunge şi la condamnarea autorului pentru aceste acte, şi deci la confiscarea specială a bunurilor astfel obţinute, nemaigăsindu-şi utilitatea măsura confiscării extinse, Prin urmare, o prezumţie legală relativă poate fi răsturnată nu doar prin probe, ci şi prin prezumţii simple, fapt statuat şi în doctrină.”.