CE ESTE DREPTUL PENAL AL AFACERILOR? (I)

Mihai Adrian Hotca

1. Introducere

Expresia Drept penal al afacerilor este tot mai des folosită de oamenii de afaceri[1], în general, și de juriști, în special[2]. Nu încape îndoială că ambele categorii menționate – oamenii de afaceri și juriștii – trebuie să cunoască, în funcție de nevoia domeniului în care activează, anumite elemente de Drept penal al afacerilor.

Oamenii de afaceri trebuie să posede un minimum de informații referitoare la dispozițiile legale penale aplicabile în domeniul afacerilor. Îndrăznesc să spun că, deținerea unor cunoștințe din domeniul legislației penale aplicabile materiei afacerilor, este esențială pentru persoanele care conduc afaceri sau care sunt implicate la diferite niveluri în activitatea economică, fie în actul decizional, fie în cel de supraveghere sau control, deoarece există riscul ca activitatea pe care o derulează să intre în coliziune cu legislația penală. Persoanele care investesc resurse în afaceri, chiar dacă la momentul realizării investiției nu au fost, în timpul implementării acesteia ar trebui să fie preocupate atât de cunoașterea realităților economice specifice domeniului în care activează sau a contextului economic general, cât și de cunoașterea reglementărilor privind evaziunea fiscală, spălarea banilor, corupția în afaceri, criminalitatea gulerelor albe, concurența neloială, răspunderea penală a companiilor etc.

În cadrul acestui articol doresc să conturez particularitățile grupului normelor penale relevante în domeniul afacerilor, care în doctrină sunt denumite prin expresia Dreptul penal al afacerilor. Însă, înainte se impune definirea noțiuniunilor relevante, care constituie premise necesare demersului anunțat. 

2. Definirea unor termeni sau expresii

2.1. Dreptul penal

Sintagma „drept penal”, în sensul său cel mai frecvent și foarte simplu definită, înseamnă totalitatea normelor (dispozițiilor, prevederilor) penale[3].

Mai dezvoltat spus, dreptul penal este ramura[4] (parte a) subsistemului dreptului public[5] ce cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială esenţiale (fundamentale), născute ca urmare a incriminării şi săvârşirii faptelor ce constituie infracţiuni, în scopul protecţiei societăţii, prin prevenirea infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a celor care nu se conformează[6].

Definiţia dreptului penal relevă următoarele elemente ale acesteia:

  • dreptul penal este o ramură a dreptului (subsistemului) public, deoarece în cazul raporturilor penale de conformare statul este implicat prin impunerea conduitei ce rezultă din normele de incriminare, iar în ceea ce privește raporturile de conflict statul intervine prin aplicarea sancţiunilor celor care săvârşesc infracţiuni;
  • dreptul penal este un ansamblu (unitar) de norme juridice care, alături de normele aparţinând celorlalte ramuri de drept, reprezintă o componentă a dreptului public și, implicit, a sistemului dreptului românesc, ceea ce înseamnă că este o parte a acestui sistem;
  • relaţiile sociale reglementate de normele dreptului penal sunt relaţii de apărare socială esenţiale (fundamentale). Aceste relaţii sociale sunt esenţiale pentru că ele se nasc în jurul celor mai importante valori sociale (de pildă, viaţa persoanei, libertatea persoanei, securitatea naţională etc.);
  • dreptul penal descrie (incriminează) faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile corespunzătoare acestora. Destinatarii trebuie să cunoască atât infracţiunile, cât şi consecinţele comiterii lor. Şi alte ramuri de drept reglementează relaţii de apărare socială (de exemplu, dreptul contravenţional), dar faptele ilicite din alte ramuri sau subramuri de drept poartă alte denumiri. Spre exemplu, faptele ilicite din domeniul dreptului contravenţional se numesc contravenţii;
  • dreptul penal are ca scop protecţia societăţii împotriva infractorilor, prin prevenirea săvârşirii de către aceştia a infracţiunilor și prin sancţionarea celor care nu se conformează preceptelor normelor de incriminare.

Precizăm că, alături de dreptul penal, la ocrotirea valorilor sociale concură, în manieră specifică, și celelalte ramuri de drept. De exemplu, dreptul fiscal protejează și el dreptul statului la prelevare fiscală (de pildă, prin executarea silită a obligațiilor fiscale).

În teoria de specialitate, ca expresii echivalente celei de drept penal, se mai folosesc expresiile „drept criminal[7] sau, mai rar, „dreptul apărării sociale”.

În Europa, cea mai folosită expresie pentru desemnarea ramurii de drept ce reglementează relațiile esențiale de apărare este expresia drept penal. Denumirea drept penal derivă din cuvântul latin poena (pedeapsă).

2.2. Ramura de drept

Ramurile dreptului sunt părți sau componente ale sistemului dreptului. Toate ramurile dreptului alcătuiesc sistemul dreptului românesc. Apare ca ineluctabilă întrebarea: Care sunt criteriile pe baza cărora se delimitează ramurile dreptului?

Am văzut mai sus că dreptul penal este o ramură de drept, deoarece este un ansamblu autonom și unitar de norme juridice care, alături de normele aparţinând celorlalte ramuri de drept, reprezintă o componentă a dreptului public (jus publicum) și, implicit, a sistemului dreptului românesc. Metaforic spus, dreptul penal român este o ramură a copacului denumit sistemul dreptului românesc, respectiv o parte a acestui ansamblu de norme juridice.

Așadar, ramura de drept este o parte (componentă) a sistemului dreptului, caracterizată prin autonomie și unitatea principiilor care traversează întrega materie (parte a sistemului).

Autonomia este o particularitate a tuturor ramurilor dreptului, reflectată de unitatea obiectului reglementării (specificul relațiilor sociale), specificul metodei de reglementare (egalitatea sau subordonarea părților) și unitatea principiilor (întrega materie este străbătută de aceleași principii).

2.3. Părțile Dreptului penal: Dreptul penal – partea generală și Dreptul penal – partea secială

Examinând Codul penal, observăm că acesta este divizat în două părți, Partea generală și Partea specială. Pornind de la această împărțire, se poate spune că dreptul penal are și el două părți – partea generală și partea specială.

Partea generală a dreptului penal cuprinde normele juridice penale care prevăd regulile comune aplicabile tuturor infracțiunilor (sau a majorității acestora). Spre exemplu, regulile privind aplicarea legii penale în timp și spațiu, recidiva, concursul de infracțiuni, săvârșirea infracțiunii de mai multe persoane, reabilitarea etc. Sediul materiei acestor norme se găsește, ca regulă, în partea generală a Codului penal. Pe lângă normele generale, cuprinse în Codul penal, întâlnim asemenea norme în legile penale complinitoare. Spre exemplu, în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internașională în materie penală.

Partea specială a dreptului penal este alcătuită din normele de incriminare (cele care prevăd infracțiunile, numite și „norme speciale”). Acestea sunt cuprinse în Partea specială a Codului penal, în legile penale speciale și în legile nepenale cu norme penale (de regulă, de incriminare). Este o lege penală specială, spre exemplu, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale[8]. Este o lege nepenală cu dispoziții penale, de pildă, Legea nr. 31/1990 a societăților[9].

Dreptul penal – partea generală și Dreptul penal – partea specială constituie două subansambluri de norme juridice penale care alcătuiesc împreună subsistemul (ansamblul, ramura) dreptului penal.

Lato sensu (incluzând și normele de procedură penală), dreptul penal cuprinde, alături de dreptul penal substanțial (material), și dreptul penal procesual (procedura penală).

În fine, în accepțiunea cea mai extinsă, se consideră că dreptul penal mai cuprinde, alături de dreptul procesual penal, și dreptul execuțional penal (dispozițiile ce reglementează executarea sancțiunilor penale).

Pe baza celor de mai sus, se poate conchide că cele două părți ale dreptului penal sunt subramuri ale acestuia.

2.4. Instituția de drept penal

În afară de structurarea summa divisio, normele ce alcătuiesc ramura dreptului penal pot fi grupate şi după alte criterii, care sunt aplicabile însă numai anumitor părţi ale materiei.

Astfel, în funcţie de specificul obiectului reglementării, normele penale ale părţii generale pot fi grupate în instituţii de drept penal (identificate prin titluri, capitole, secţiuni etc.). De pildă, sunt instituţii ale părţii generale, instituţia infracţiunii și instituţia sancţiunilor de drept penal.

Instituția de drept este o subdiviziune a unei ramuri sau subramuri de drept, compusă din norme juridice omogene și, în principiu, autonome (care pot fi aplicate independent). De pildă, actul juridic civil, infracțiunea, cauzele justificative etc. Ramurile dreptului sunt alcătuite, de regulă, din două categorii de instituții juridice, respectiv fundamentale și simple (subfundamentale). De pildă, infracțiunea este o instituție fundamentală a dreptului penal, în timp ce cauzele justificative alcătuiesc o simplă instituție juridică subfundamentală (autonomă).

Prin urmare, instituția de drept penal este un grup de norme penale care reglementează o parte a materiei dreptului penal.

2.5. Subramura de drept

Dacă ramura de drept este o subdiviziune (parte, componentă) sistemului dreptului, subramura de drept nu poate fi decât o subdiviziune a ramurii de drept. Cu alte cuvinte, subramura de drept este o parte a unei ramuri de drept.

Care este corelația dintre instituția juridică și subramura de drept? Asemănarea între cele două este că fiecare este o subdiviziune a unei ramuri de drept, adică parte a aceluiași întreg (sistemul dreptului românesc), iar deosebirea constă în aceea că subramura cuprinde (de regulă) două sau mai multe instituții juridice. Rezultă că tipul de corelație este unul parte (instituția)-întreg (subramura).

Așadar, subramura de drept penal este o subdiviziune a ansamblului normelor penale, alcătuită din două sau mai multe instituții, identificată prin anumite caracteristici, precum omogenitatea și autonomia în aplicare. În orice caz, pentru a avea o justificare practică, subramura trebuie să depășească din punct de vedere cantitativ o instituție de drept (fundamentală sau simplă), dar în același timp, potrivit aceluiași criteriu, să fie inferioară unei ramuri de drept.

În opinia noastră, sunt veritabile subramuri de drept, adică subdiviziuni ale dreptului penal și, în același timp suprainstituții juridice, Dreptul penal – partea generală și Dreptul penal – Partea specială[10].

3. Care este natura grupului de norme ce se integrează în conceptul de Drept penal al afacerilor?

Primo, grupul de norme care incriminează fapte ce pot fi comise în domeniul afacerilor nu formează o ramură de drept. Relaţiile de afaceri acoperă o sferă foarte extinsă de raporturi sociale, deoarece în conţinutul acestui domeniu intră atât dreptul comercial, cât şi alte domenii. În realitate, nici măcar Dreptul afacerilor nu este conturat clar în literatura de specialitate. Într-adevăr, potrivit doctrinei, pe lângă relaţiile sociale reglementate de normele juridice comerciale, în dreptul afacerilor trebuie incluse şi altele, care sunt reglementate de alte ramuri de drept (de pildă, de dreptul administrativ, de dreptul fiscal etc.)[11].

Secundo, grupul de norme care incriminează fapte ce pot fi comise domeniul afacerilor nu formează o subramură a dreptului penal, deoarece nu există nici măcar o instituție juridică penală care să fie aplicabilă exclusiv domeniului relațiilor de afaceri sau să existe reguli derogatorii privind incidența legii penale. Cele mai frecvente infracțiuni din domeniul afacerilor pot fi comise atât în legătură cu o activitate economică, cât și fără legătură cu o astfel de activitate. Astfel, evaziunea fiscală, faptă care în cele mai multe cazuri este săvârșită în domeniul afacerilor, poate fi comisă, mai rar, și în afara acestui domeniu (de exemplu, o persoană fizică nu declară un venit obținut din cedarea folosinței unui bun). La fel, infracțiunea de contrafacere poate fi comisă de către profesioniști sau de către simpli particulari, care nu exploatează o întreprindere. De asemenea, spălarea banilor, contrabanda, infracțiunile contra patrimoniului, infracțiunile informatice sau infracțiunile privind comerțul electronic. Există și categorii de infracțiuni, cum sunt infracțiunile prevăzute în Legea nr. 31/1990, a căror comitere, în principiu, nu poate fi desprinsă de domeniul afacerilor. De asemenea, normele prvind răspunderea penală a persoanelor juridice se aplică în majoritatea cazurilor societăților reglementate de Legea nr. 31/1990. Însă, sfera normelor care incriminează astfel de fapte și a celor care instituie răspunderea penală a persoanelor juridice este, pe de o parte, prea restrânsă pentru a putea pune în discuție recunoașterea unei subramuri a dreputului penal, iar, pe de altă parte, aceste norme nu se aplică exclusiv oamenilor de afaceri. Într-o altă ordine de idei, se poate vorbi cel mult despre instituții juridice penale frecvent aplicate în domeniul afacerilor.

Practic, după criteriul prevalenței, în domeniul afacerilor identificăm trei categorii de infracțiuni, respectiv:

  • Infracțiuni ce se comit prevalent în acest domeniu (de pildă, infracțiunile prevăzute în Legea nr. 31/1990);
  • Infracțiuni ce se comit în proporții relativ egale atât în domeniul afacerilor, cât și în celelalte domenii (spre exemplu, delapidarea, înșelăciunea s.a.);
  • Infracțiuni ce se săvârșesc, în principal, în domenii din afara dreptului afacerilor, dar care pot fi întâlnite rar și în acest domeniu (de exemplu, o infracțiune de trafic de persoane, comisă prin intermediul unei societăți).

Tertio, astfel cum am văzut mai sus, o examinare a aplicării normelor penale relevă că, mai mult sau mai puțin, majoritatea acestora sunt întâlnite în domeniul afacerilor. Aceleași norme, însă, fie pe o scară mai largă, fie pe una mai restrânsă, sunt aplicate și în cadrul celorlalte domenii (civil, administrativ s.a.).        

Așdar, ca natură, dreptul penal al afacerilor deși nu este o veritabilă ramură de drept sau subramură a dreptului penal, este o parte (subdiviziune) a normelor juridice ce formează Dreptul penal – partea specială și cuprinde dispozițiile penale ce incriminează faptele ce se săvârșesc în legătură cu domeniul afacerilor[12].

 4. Ce norme penale prezintă interes pentru domeniul afacerilor?

 Când vorbim despre domeniul afacerilor, despre economie sau despre activități lucrative, aproape toată lumea agreează că sunt vizate raporturile la care participă profesioniștii care exploatează întreprinderi în scopul realizării de profit.

Potrivit art. 3 alin. (2) C. civ., sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. Iar conform art. 3 alin. (3) din același cod, constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

Adaptând definiția profesioniștilor la câmpul activității economice, vom spune că, prin domeniul afacerilor se înțelege activitatea exercitată în cadrul unei întreprinderi cu scop lucrativ (obținerii de profit). Activitățile derulate prin intermediul unei întreprinderi care nu are ca scop obținerea de profit exced domeniului afacerilor. Activitățile non-profit sunt derulate prin organizații (întreprinderi) constitite în scopuri exclusiv sociale (de pildă, asociații, fundații etc.).

Plecând de la premisa că grupul de norme care incriminează fapte ce pot fi săvârșite (și) în domeniul afacerilor nu formează o subramură a dreptului penal, deoarece nu există nici măcar o instituție juridică penală care să fie aplicabilă exclusiv domeniului relațiilor de afaceri și nici nu sunt reguli derogatorii privind incidența legii penale în această materie.

Într-adevăr, cele mai frecvente infracțiuni din domeniul afacerilor pot fi comise atât în legătură cu o activitate economică, cât și fără legătură cu o astfel de activitate. Există categorii de infracțiuni, cum sunt infracțiunile prevăzute în Legea nr. 31/1990, a căror comitere, în cele mai multe cazuri, este legată de domeniul afacerilor. La fel, examinând practica judiciară, am constatat că normele prvind răspunderea penală a persoanelor juridice se aplică, în majoritatea situațiilor, cu privire la societățile reglementate de Legea nr. 31/1990 și mai puți referitor la alte entități cu personalitate juridică.

Într-o altă ordine de idei, alături de infracțiunile comise, de regulă, în legătură cu relațiile de afaceri, sunt anumite infracțiuni pe care le întâlnim destul de des în asociere cu sfera acestor relații. Sunt astfel de infracțiuni, de pildă, infracțiunile de evaziune fiscală. Precizez că aceste fapte, deși sunt comise în mod frecvent în domeniul afacerilor, pot fi săvârșite și în afara activităților economice. Spre exemplu, un contribuabil, care nu este profesionist, ascunde o sursă impozabilă sau taxabilă, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Față de precizările de mai sus, deși nu sunt îndeplinite condițiile de recunoaștere a unei ramuri sau subramuri de drept, consider că se poate vorbi, totuși, despre dispoziții penale frecvent aplicate în domeniul afacerilor sau de instituții penale care prezintă interes pentru lumea afacerilor.

Sediul materiei celor mai frecvent aplicate dispoziții penale în legătură cu domeniul afacerilor nu este concentrat într-un singur act normativ, ci este răspândit (răsfirat) în numeroase astfel de acte. Fără pretenția de a fi exhaustiv, consider că prezintă interes pentru persoanele implicate în activități economice următoarele dispoziții de natură penală:

  • 271-2801, art. 2803, art. 281 și celelalte dispoziții, aflate în legătură cu aplicarea normelor penale, cuprinse în Legea societăților nr. 31/1990;
  • 3-5 și art.7-12 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale;
  • 29-33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului;
  • 6, art. 7, art. 10-132, art. 15, art. 16, art. 181-185 și art. 20 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie;
  • 270-275 din Codul vamal;
  • 264 și art. 265 din Codul muncii;
  • 279, art. 2791 și dispozițiile la care acestea fac trimitere, cuprinse în Legea nr. 297/2004 privind piața de capital;
  • dispoziții cuprinse în legislația privind protecția mediului;
  • dispoziții cuprinse în legislația privind concurența și protecția proprietății intelectuale;
  • dispoziții cuprinse în Codul penal (art. 135-151, art. 238-246 C. pen. etc.).

Într-o altă ordine de idei, după criteriul prevalenței, identificăm trei categorii de infracțiuni asociate cu relațiile de afaceri, respectiv:

  • Infracțiuni ce se comit prevalent în acest domeniu (de pildă, infracțiunile prevăzute în Legea nr. 31/1990);
  • Infracțiuni ce se comit în proporții relativ egale atât în domeniul afacerilor, cât și în celelalte domenii (spre exemplu, delapidarea, înșelăciunea s.a.);
  • Infracțiuni ce se săvârșesc, în principal, în domenii din afara dreptului afacerilor, dar care pot fi întâlnite rar și în acest domeniu (de exemplu, o infracțiune de trafic de persoane, comisă prin intermediul unei societăți).

Dintre cele trei categorii de infracțiunii, un interes real pentru domeniul afacerilor prezintă numai primele două categorii.

 

[1] Îi avem în vedere atât pe profesioniști, cât și pe cei care sunt implicați în actul de decizie economică. Evident că Dreptul penal al afacerilor prezintă un interes și în ceea privește persoanele care desfășoară activități de control managerial, fiscal sau contabil al activității economice (membrii în consilii de supraveghere, auditori, agenți de integritate, cenzori etc.).

[2] Spre exemplu, sunt anumite forme de exercitare a profesei de avocat care oferă servicii juridce în domeniul Dreptului penal al afacerilor.

[3] În sens juridic, rexpresia drept penal are mai multe accepțiuni (drept pozitiv substanțial sau material, știință etc.).

[4] Din punct de vedere obiectiv (pozitiv, substanțial), dreptul este un sistem ce cuprinde mai multe ramuri, precum dreptul constituțional, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul penal etc.).

[5] Dreptul este, de regulă, clasificat în două subdiviziuni, respectiv: dreptul public, din care fac parte dreptul penal, dreptul constituțional etc., și dreptul privat, categorie în care intră dreptul civil, dreptul proprietății intelectuale ș.a.

[6] Prof. C. Bulai şi prof. B.N. Bulai definesc dreptul penal ca „acea ramură a dreptului public, formată din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin incriminarea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepsei persoanelor care le săvârşesc”. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 7. În mod asemănător este definit dreptul penal pozitiv şi de prof. C-tin. Mitrache, în C-tin Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 22. A se vedea şi L. Lefterache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 12. Prof. F. Streteanu și D. Nițu, parafrazând o decizie a C.E.D.O. – potrivit căreia presa este „câinele de pază al democraţiei” –, afirmă că: „dreptul penal îşi asumă rolul de «câine de pază» al ordinii sociale, revenindu-i misiunea apărării valorilor fundamentale ale vieţii în societate” (F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 10). În dicţionarul juridic penal, dreptul penal este definit ca fiind: „totalitatea normelor juridice ce reglementează reprimarea faptelor care, datorită pericolului pe care îl prezintă pentru orânduirea socială şi de stat, precum şi pentru ordinea de drept, constituie infracţiuni” (G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 101).

[7] Denumirea drept criminal provine din cuvântul latin crimen (crimă, infracțiune, delict) și este frecvent utilizată în doctrina europeană și cea americană. Spre exemplu, în lucrările de limbă engleză este folosită expresia „Criminal Law.

[8] Această lege este destinată, în principal, prevenirii și combaterii evaziunii fiscale prin mijloace de drept penal.

[9] Această lege este destinată, în principal, reglementării constituirii, organizării și altor aspecte privind viața societăților, dar cuprinde și câteva dispoziții care prevăd infracțiuni. Este vorba despre art. 271-2803.

[10] În doctrină aceste două subramuri fiind denumite și prin expresiile Drept penal general și Drept penal special.

[11] A se vedea St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a VIII-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 28.

[12] Pentru diferite definiții ale dreptului penal al afacerilor, a se vedea C. Voicu, Al. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, M. Gorunescu, S. Corlățeanu, Dreptul penal al afacerilor, Ed. C.H. Beck, București, 2008, pp. 5-6.