DEFINIŢIA, OBIECTUL, SARCINILE, SCOPUL ȘI CARACTERELE DREPTULUI PENAL

Mihai Adrian Hotca

1. Preliminarii

      Expresia drept penal are două accepţiuni recunoscute în literatura de specialitate, respectiv de ramură a ştiinţei dreptului şi de ramură a sistemului dreptului pozitiv.

      Pentru a evita confuziile, de la început precizăm că, deşi cele două sensuri ale expresiei „drept penal” sunt legate indisolubil, acestea au conţinuturi bine stabilite. Astfel, în timp ce dreptul penal ca ramură de drept este o parte a sistemului juridic (a ansamblului normelor juridice), dreptul penal ca ramură a ştiinţelor juridice este o parte a sferei (genului) ştiinţelor dreptului.

      Corelaţia între cele două noţiuni rezidă în aceea că dreptul penal pozitiv reprezintă obiect de studiu al ştiinţei dreptului penal.

      În doctrină, ca expresii echivalente celei de „drept penal”, se mai utilizează sintagmele: drept criminal[1] și, foarte rar, dreptul apărării sociale.

      În statele europene (de pildă, Spania, Franţa, Italia etc.), cea mai folosită denumire pentru desemnarea ramurii de drept care reglementează relaţiile de apărare socială esenţiale este sintagma drept penal[2]. Aceasta derivă din substantivul latin poena (pedeapsă) şi din adjectivul poenalis (referitor la pedeapsă).

      Sintagma drept penal poate fi considerată parţial depăşită de noile realităţi, în special având în vedere faptul că funcţia aflictivă (de constrângere) a dreptului penal nu mai este atât de evidentă ca în perioada clasică a dreptului penal (secolele XVIII-XIX). De asemenea, dreptul penal contemporan este focalizat, cel puţin la fel de mult ca în privinţa funcţiei represive, şi asupra altor două funcţii (sarcini), și anume funcțiile preventivă şi educativă.

      Totuşi, dacă luăm în considerare faptul că celelalte expresii folosite – drept criminal și dreptul apărării sociale – nu sunt nici ele la adăpost de critică şi dacă adăugăm argumentul că sintagma drept penal este cea mai răspândită, suntem de părere că aceasta din urmă este cea mai indicată pentru a denumi materia (ansamblul) normelor care reglementează relaţiile de apărare socială generate de săvârşirea infracţiunilor[3].

2. Definiţia dreptului penal pozitiv (ca ramură de drept)

      Pentru definirea unei ramuri de drept trebuie avute în vedere anumite elemente, respectiv: obiectul de reglementare, metoda de reglementare, subiectele şi scopul edictării normelor specifice.

      Pornind de la aceste date, definim dreptul penal ca fiind ramura subsistemului dreptului public ce cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială esenţiale (fundamentale), născute ca urmare a incriminării şi săvârşirii faptelor ce constituie infracţiuni, în scopul protecţiei societăţii, prin prevenirea infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a celor care nu se conformează[4].

      Definiţia dreptului penal relevă următoarele elemente ale acesteia:

  • dreptul penal este o ramură a dreptului (subsistemului) public, deoarece, în cazul raporturilor penale de conformare, statul este implicat prin impunerea conduitei ce rezultă din normele de incriminare, iar în cazul celor de conflict, statul intervine prin aplicarea sancţiunilor celor care săvârşesc infracţiuni;
  • dreptul penal este un ansamblu (unitar) de norme juridice care, alături de normele aparţinând celorlalte ramuri de drept, reprezintă o componentă a dreptului public și, implicit, a sistemului dreptului românesc, ceea ce înseamnă că este o parte a acestui sistem;
  • relaţiile sociale reglementate de normele dreptului penal sunt relaţii de apărare socială esenţiale (fundamentale). Aceste relaţii sociale sunt esenţiale pentru că ele se nasc în jurul celor mai importante valori sociale (de pildă, viaţa persoanei, libertatea persoanei, securitatea naţională etc.);
  • dreptul penal descrie (incriminează) faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile corespunzătoare acestora. Destinatarii trebuie să cunoască atât infracţiunile, cât şi consecinţele comiterii lor. Şi alte ramuri de drept reglementează relaţii de apărare socială (de exemplu, dreptul contravenţional), dar faptele ilicite din alte ramuri sau subramuri de drept poartă alte denumiri. Spre exemplu, faptele ilicite din domeniul dreptului contravenţional se numesc contravenţii;
  • dreptul penal are ca scop protecţia societăţii împotriva infractorilor, prin prevenirea săvârşirii de către aceştia a infracţiunilor și prin sancţionarea celor care nu se conformează preceptelor normelor de incriminare.

      1.3. Obiectul dreptului penal

      În doctrină există două puncte de vedere în ceea ce priveşte conţinutul obiectului dreptului penal material. Într-o opinie (minoritară), se susţine că dreptul penal substanţial reglementează numai relaţiile sociale de conflict (de represiune), adică cele care se nasc ca urmare a săvârşirii de infracţiuni[5].

      Opinia majoritară este că dreptul penal material are ca obiect atât relaţiile de apărare socială care se nasc începând cu data intrării în vigoare a legii penale, indiferent de momentul în care aceasta este nesocotită sau dacă este ori nu încălcată, cât şi cele care apar ca efect al comiterii infracţiunilor. Normele penale au eficienţă din momentul intrării lor în vigoare[6], deoarece începând cu această dată o parte dintre destinatarii normelor penale se conformează (din convingere, din teama de sancţiuni sau din necunoaştere) preceptelor acestora.

      Pe baza celor de mai sus, putem spune că obiectul dreptului penal pozitiv îl constituie raporturile juridice de conformare şi de conflict, adică totalitatea relaţiilor de apărare socială esenţiale generate de incriminarea şi săvârşirea faptelor ce constituie infracţiuni[7].

3. Sarcinile (funcţiile) dreptului penal

      Teoria de specialitate nu este unitară în ceea ce priveşte identitatea funcţiilor (sarcinilor) dreptului penal şi nici referitor la relaţiile dintre acestea. Tendinţa majorităţii autorilor de specialitate este de a separa funcţiile dreptului penal de rolul (funcţiile) sancţiunilor din această ramură juridică.

      În doctrina românească, majoritatea autorilor se situează pe poziţia reţinerii unui număr de trei funcţii ale dreptului penal, şi anume funcţia preventivă, funcţia normativă şi funcţia asigurării dezvoltării sistemului de valori sociale[8].

      Într-o altă optică, se consideră că dreptul penal are două funcţii (sarcini): funcţia protectoare şi funcţia educativă[9]. Conform acestei opinii, funcţia protectoare se referă la ocrotirea valorilor sociale esenţiale şi a infractorului împotriva unei eventuale disproporţii între faptă şi reacţia puterii de stat[10].

      În ceea ce ne priveşte, apreciem că dreptul penal are trei funcţii: funcţia normativă, funcţia preventiv-educativă şi funcţia sancţionatoare.

      Funcţia normativă constă în sarcina statului, îndeplinită prin intermediul legiuitorului, de a reglementa relaţiile de apărare socială esenţiale (fundamentale). Statul este obligat să identifice care fapte trebuie incriminate, sistemul de sancţiuni aplicabile făptuitorilor şi să disciplineze relaţiile sociale referitoare la reacţia statului prin organele sale competente.

      Funcţia preventiv-educativă constă în sarcina statului de formare în sânul societăţii a unei conştiinţe colective şi specifice de respect al valorilor sociale ocrotite de legea penală. Înscrierea în legea penală a faptelor ce constituie infracţiuni şi a sancţiunilor aplicabile infractorilor trebuie să determine schimbarea atitudinii destinatarilor legii penale faţă de valorile sociale.

      Fără a-i ignora funcţia sancţionatoare, dreptul penal actual a căpătat un rol preventiv-educativ pronunţat, câştigând o parte din terenul clasic al funcţiei punitive. Creşterea rolului educativ-preventiv al dreptului penal poate avea loc numai dacă normele acestei materii sunt ancorate în realităţile contemporane.

      Funcţia sancţionatoare a dreptului penal constă în sarcina pe care o are această ramură de drept de a aplica infractorilor pedepsele sau de a lua faţă de aceştia măsurile (educative sau de siguranţă) prevăzute de lege, necesare pentru disciplinarea conduitei lor. Celeritatea derulării activităţii procesual-penale şi promptitudinea aplicării sancţiunilor de drept penal sunt standarde intrinseci ale acestei funcţii a dreptului penal. Deşi dreptul penal are încă un rol sancţionator (ius puniendi), acesta nu exclude, ci chiar presupune luarea în considerare a unor principii menite să estompeze caracterul represiv al dreptului penal clasic şi să garanteze persoanelor care urmează să suporte sancţiunile de drept penal că nu vor fi victimele arbitrariului organelor judiciare.

4. Scopul dreptului penal

      Scopul dreptului penal îl constituie apărarea societăţii (ordinii de drept și valorilor sociale), prin prevenirea infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a celor care nu se conformează (celor care au comis fapte precum: omorul, trădarea, violul, tâlhăria etc.). Intervenţia legiuitorului, prin instrumente de drept penal, pentru combaterea faptelor antisociale are loc numai în cazul în care se constată că acestea prezintă un pericol social deosebit de grav.

      Scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în normele de incriminare, acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual[11].

      Dreptul penal este o ramură de drept care are un loc bine conturat în cadrul sistemului dreptului, reglementând relaţii sociale specifice. Remarcăm împrejurarea că anumite fapte antisociale au fost incriminate încă din cele mai vechi timpuri. Omorul, furtul, violul, vătămarea corporală, trădarea etc. au fost reprimate încă de la formarea primelor colectivități umane organizate. Acest fapt relevă că dreptul penal a avut o poziţie exclusivă în domeniul apărării valorilor sociale. Scopul dreptului penal poate fi realizat numai prin crearea unui cadru juridic autonom ancorat în realităţile existente în societate.

     5. Caracterele dreptului penal

      Caracterele dreptului penal sunt trăsăturile exclusive, pe care această ramură de drept le are, în raport cu o parte sau cu toate celelalte ramuri ale sistemului dreptului. În doctrina autohtonă majoritară se reţin trei caractere (trăsături) ale dreptului penal, respectiv: caracterul autonom, caracterul de drept public şi caracterul unitar[12].

      În ceea ce ne privește, considerăm că dreptul penal are trei trăsături distinctive, care nu se regăsesc decât la anumite ramuri de drept, respectiv caracterul de drept public, caracterul subsidiar și caracterul selectiv. Autonomia dreptului penal, caracterul unitar al acestuia sau alte particularităţi evidenţiate în doctrină nu sunt trăsături exclusive ale dreptului penal sau ale unei părţi a ramurilor dreptului, ci acestea se regăsesc la toate celelalte ramuri juridice. Într-adevăr, toate ramurile dreptului au caracter autonom şi caracter unitar.

      Caracterul de drept public al dreptului penal constă în aceea că toate raporturile juridice reglementate de dreptul penal presupun ca subiect indispensabil statul, reprezentat de organele sale competente (judecători, procurori, organe de cercetare penală). Subiectele de drept implicate în aceste raporturi – statul şi destinatarii – nu se află pe picior de egalitate, deoarece statul subordonează, în conformitate cu legea, subiectele pasive.

      Trăsătura de drept public a dreptului penal nu este una exclusivă a acestei ramuri de drept, ea regăsindu-se şi la alte ramuri de drept, care fac parte din subsistemul dreptului public (dar nu şi la cele care aparţin categoriei dreptului privat). De pildă, dreptul administrativ şi dreptul constituţional prezintă acelaşi caracter.

      Prin Decizia nr. 405/2016, Curtea Constituțională a statuat că, „în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul «ultima ratio»[13]. (…) în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. (…) din perspectiva principiului «ultima ratio» în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală”.

      Așadar, în prezent se poate vorbi despre două noi caractere ale dreptului penal, respectiv caracterul subsidiar și caracterul selectiv[14].

      Caracterul subsidiar al dreptului penal constă în obligația legiuitorului de a folosi această ramură de drept numai atunci când celelalte ramuri de drept sunt neputincioase să protejeze într-o manieră satisfăcătoare valorile sociale.

      Caracterul selectiv al dreptului penal constă în obligația legiuitorului de a interzice numai acele comportamente antisociale care prezintă un grad de pericol suficient de mare pentru a face necesară incidența legii penale.

[1] Această denumire provine din substantivul latin crimen (crimă, infracţiune, delict) şi din adjectivul latin criminalis (referitor la crimă). Expresia drept criminal este utilizată, în principal, în doctrina anglo-saxonă, dar şi în cea europeană. De pildă, lucrarea autorilor G. Stefani şi G. Levasseur, apărută în anul 1967, în Franţa, este intitulată Traité de droit criminel. În lucrările de limbă engleză sunt folosite expresiile Criminal law şi Penal law.

[2] De pildă, derecho penal, droit pénal, diritto penale etc.

[3] Dacă pentru a denumi această ramură de drept s-ar folosi expresia drept criminal, aceasta ar acoperi numai instituţia infracţiunii. În literatura de specialitate din ţara noastră se susține că „pare mai corespunzătoare denumirea de drept al apărării sociale” (C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 8).

[4] Prof. C. Bulai şi prof. B.N. Bulai definesc dreptul penal ca fiind „acea ramură a dreptului public, formată din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin incriminarea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepsei persoanelor care le săvârşesc” (C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 7). În mod asemănător este definit dreptul penal pozitiv şi de prof. C. Mitrache, în C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 22. A se vedea şi L.V. Lefterache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 12. Prof. Fl. Streteanu și D. Nițu, parafrazând o decizie a CEDO – potrivit căreia presa este „câinele de pază al democraţiei” –, afirmă că: „dreptul penal îşi asumă rolul de «câine de pază» al ordinii sociale, revenindu-i misiunea apărării valorilor fundamentale ale vieţii în societate” (Fl. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 10). În dicţionarul juridic penal, dreptul penal este definit ca fiind: „totalitatea normelor juridice ce reglementează reprimarea faptelor care, din cauza pericolului pe care îl prezintă pentru orânduirea socială şi de stat, precum şi pentru ordinea de drept, constituie infracţiuni” (G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 101).

[5] Pentru această opinie, a se vedea: L. Birö, Aspecte ale raportului juridic penal, Studia Universitatis, Babeş-Bolyai, Series Jurisprudentia, 1966, p. 85; I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 7.

[6] Pentru această opinie, a se vedea: V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 28; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 10; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 32.

[7] Sunt şi relaţii sociale disciplinate de dreptul penal, care se nasc din săvârşirea unor simple fapte prevăzute de lege, care nu pot fi considerate infracţiuni. Spre exemplu, legea penală prevede posibilitatea aplicării unor sancţiuni de drept penal pentru fapte prevăzute de legea penală săvârşite de persoane iresponsabile, cu toate că ele nu constituie infracţiuni. De pildă, luarea unor măsuri de siguranţă.

[8] A se vedea: C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 24; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 32. În doctrina străină, sunt reţinute ca funcţii ale dreptului penal, de regulă, trei asemenea sarcini. De pildă, A. Pagliaro (Principi di diritto penale. Parte generale, Ed. Giuffrè, Milano, 2000, p. 8 şi urm.) consideră că sunt funcţii ale dreptului penal: funcţia de orientare a conduitei umane (descurajarea comportamentelor interzise); funcţia de intimidare (aflicţiunea pronunţată a sancţiunilor penale); funcţia de reeducare (determinarea reconsiderării conduitei prin executarea sancţiunilor).

[9] Fl. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 12.

[10] Ibidem.

[11] A se vedea Decizia CCR nr. 405/2016, publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016.

[12] Sunt şi autori români care contestă anumite caractere agreate în opinia majoritară. De pildă, într-o opinie (Fl. Streteanu, op. cit., pp. 21-29) se consideră că dreptul penal are patru caractere: caracterul autonom, caracterul de drept public, caracterul subsidiar şi caracterul selectiv.

[13] Termenul „ultima” provine din latinescul „ultimus”, însemnând „ultimul”, iar „ratio” în limba latină are semnificaţia de „procedeu”, „metodă”, „plan”.

[14] Pentru recunoașterea acestor caractere (subsidiar și selectiv), a se vedea Fl. Streteanu, D. Nițu, op. cit., pp. 19-21.