DESPRE CONSTITUȚIONALITATEA SANCȚIONĂRII INFRACȚIUNII DE EVAZIUNE FISCALĂ

 Norel Neagu

1. Introducere

În plină reformă de modificare a legislației penale și în contextul diminuării efectelor crizei economice care a zguduit țara noastră în perioada 2008-2012, în anul 2013 are loc o modificare a legislației în materia infracțiunilor de evaziune fiscală, modificare survenită ca urmare a unei inițiative legislative ce nu a aparținut executivului și căreia executivul i s-a opus.

Această modificare legislativă vizează prevederile Legii nr. 241/2005 în ansamblul său, însă acest studiu se limitează la prevederile art. 9 din această lege, referitoare la infracțiunea de evaziune fiscală și la concordanța modificărilor operate în anul 2013 cu politica penală a statului din această perioadă, precum și cu principiile constituționale ale proporționalității, egalității și nediscriminării.

Potrivit prevederilor art. 9 alin. (2) și (3) din Legea nr. 241/2005, așa cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 50/2013,

” (2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.

(3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani.”

Vom analiza în continuare oportunitatea acestor modificări și constituționalitatea acestora prin prisma principiilor constituționale mai sus enunțate.

2. Legislație și jurisprudență în materia principiilor proporționalității, egalității și nediscriminării

Principiul egalității și nediscriminării este prevăzut în articolele 10 şi 18 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene (TFEU)[1] şi, de asemenea, în articolul 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE)[2].

 “În definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor sale, Uniunea caută să combată orice discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală.” (Art.10, TFEU);

 “În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate.” (Art.18, TFEU); şi

 “1. Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, averea, naşterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.

  1. În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetăţenie.” (Art.21, CDFUE).

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene:

“principiul egalităţii şi nediscriminării presupune ca situaţii comparabile să nu fie tratate diferit, în afară de cazul în care un astfel de tratament este justificat obiectiv (a se vedea, în special, Cauza C-248/04 Koninklijke Coöperatie Cosun [2006] ECR I‑0000, punctul 72 şi jurisprudenţa citată acolo).”[3] 

Prin mai multe decizii ale sale, ECJ a acceptat faptul că statele membre pot lua măsuri diferențiate, atâta timp cât diferenţa de tratament este justificată obiectiv[4]. Justificarea tratamentului diferit trebuie să fie bazată pe necesitatea şi proporţionalitatea acestui tratament în raport cu scopul urmărit[5]

Acest principiu se regăsește și în dreptul intern, potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituția României, potrivit căruia:

„Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Jurisprudența Curții Constituționale este concordantă cu cea a instanței europene citată mai sus. Astfel, cu privire la incidenţa art.16 alin.(1) din Constituţie, Curtea Constituțională reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite[6]. De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional[7].

La nivelul Uniunii Europene, potrivit principiului proporționalității, conținutul și forma acțiunii Uniunii nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor tratatelor [articolul 5 alineatul (4) din TUE]. Principiul proporționalității, în termeni simpli, înseamnă că mijlocul trebuie să fie adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit. Cu alte cuvinte, pentru a afirma ceea ce este evident, în conformitate cu principiul, argumentele în susținerea unui mijloc care este inadecvat și/sau inutil în vederea atingerii scopului, sunt interzise, fiind adoptate cu încălcarea principiului proporționalității[8].

În conformitate cu înțelesul convențional al principiului proporționalității, acesta este format din trei teste aplicate normei juridice analizate, respectiv, caracterul adecvat, necesitatea și testul de proporționalitate stricto sensu. Testul de adecvare se referă la relația dintre mijloacele folosite și scopul urmărit. Întrebarea care se pune este dacă măsura aleasă este adecvată pentru atingerea scopului propus prin utilizarea măsurii alese. Testul de necesitate presupune o evaluare dacă măsura aleasă este necesară pentru atingerea scopului propus, în sensul că ar trebui aleasă măsura care este cel mai puțin restrictivă în norma analizată pentru realizarea scopului propus. În al treilea test proporționalitatea măsurii este evaluată stricto sensu, ceea ce înseamnă că o măsură este disproporționată în cazul în care, deși adecvată și necesară, cu toate acestea, impune o sarcină excesivă asupra subiectului normei[9].

Principiul proporționalității este reglementat și de Constituția României, în art. 53 alin. (2):

Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.

Interpretarea acestui principiu în jurisprudența Curții Constituționale este aproape identică cu interpretarea acestuia dată la nivel european. Astfel, aşa cum a statuat Curtea Constituţională,

„orice măsură luată trebuie să fie adecvată – capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară – indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională – justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, în vederea realizării testului de proporţionalitate, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim.”

De asemenea, Curtea a precizat că pentru corecta aplicare a testului este necesară examinarea fiecăruia dintre cele 3 elemente în ordinea respectivă[10]. Dacă măsura nu întruneşte una dintre cele 3 cerinţe, aceasta este neconstituţională şi nu mai este necesară examinarea respectării celorlalte cerinţe[11].

3. Istoricul adoptării modificărilor la Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală

Legea nr. 241/2005 a fost adoptată de Parlament la data de 15 iulie 2005 și a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 672 din 27 iulie 2005. La data adoptării, textul de lege analizat în prezentul studiu avea următoarea formulare:

” (1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;

d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;

e) executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;

f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;

g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală.

(2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 2 ani.” (s.n.)

(3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani.” (s.n.)

Ulterior a fost adoptată Legea nr. 50/2013 pentru modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial nr. 146 din 19 martie 2013. În ceea ce privește prevederile art. 9 din Legea nr. 241/2005, acestea au fost modificate sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) și (3), în sensul majorării acestora:

(2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani”. (s.n.)

(3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani”. (s.n.)

Expunerea de motive[12] a proiectului de modificare a Legii nr. 241/2005, devenită ulterior Legea nr. 50/2013, prin care s-au operat modificările analizate în prezentul studiu, prevedea următoarele :

”Oficial, economia subterană este evaluată de Institutul Național de Statistică la 20% din Produsul Intern Brut, adică peste 23 de miliarde de euro. Totuși, conform estimărilor economiștilor și chiar ale Băncii Naționale a României, nivelul economiei ”negre” este mult mai ridicat, fiind plasat, într-o perspectivă rezervată, între 35 și 40 de miliarde euro anual.

Aceste sume semnificative, care depășesc toate împrumuturile contractate de România de la instituțiile financiare internaționale în intervalul 2010-2011, întrețin corupția, alimentează injustiția socială și erodează încrederea publicului în mecanismele economiei de piață.

În aceste condiții, statul român are obligația de a acționa ferm în sensul combaterii eficiente a evaziunii fiscale. România are resurse interne pentru a depăși criza economică, pentru a plăti pensii și salarii corecte, pentru a susține antrepenorii români, pentru a moderniza sistemele naționale de sănătate și educație, pentru a dezvolta un stat social autentic, capabil să ofere șanse reale la un trai decent pentru toți cetățenii români care muncesc cinstit. Însă, este necesar ca aceste resurse să fie atrase în zona fiscalizată, atât prin încurajarea disciplinei fiscale, cât și prin înăsprirea regimului sancționator, în special în scop preventiv.

Așadar, prin prezenta inițiativă legislativă, propunem modificarea Legii pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale nr. 241/2005, în sensul creșterii semnificative a pedepselor cu închisoarea pentru infracțiunile de evaziune fiscală în vederea asigurării eficienței rolului preventiv-educativ al normelor de incriminare.

În consecință, propunem Parlamentului, spre dezbatere și adoptare, Propunerea legislativă privind modificarea Legii pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale nr.241/2005.”

Punctul de vedere al Guvernului referitor la propunerea de modificare a Legii evaziunii fiscale este clar împotriva modificărilor preconizate[13] :

”Politica penală a Guvernului României materializată în Legea nr. 286/2009 – Noul Cod Penal, cât și proiectul Legii pentru punerea în aplicare a Codului penal și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții penale (Plx. 100/2011), are în vedere o scădere a limitelor pedepselor pentru majoritatea infracțiunilor.

Prin urmare, o modificare a legislației penale în sensul cuprins în propunerea legislativă este contrară tocmai acestei politici penale a guvernului.

Astfel, propunerile de majorare a limitelor pedepselor nu sunt corelate nici cu limitele de pedeapsă prevăzute în Noul Cod Penal și proiectul de lege pentru aplicarea acestuia, unde intervalele pentru pedeapsa cu închisoarea sunt de 3 luni – 1 an, 6 luni – 3 ani, 1 – 5 ani sau 2 – 7 ani.

Interesul statului este încasarea ritmică și cât mai aproape de data scadenței a sumelor reprezentând taxe și impozite și nu instrumentarea unui număr cât mai mare de dosare penale, dosare care, dacă se soldează cu achitarea inculpatului, nu aduc nici venituri la bugetul consolidat.

De asemenea, propunerea referitoare la majorarea pedepselor art. 9 alin. (2) și (3) din lege este una care cu greu poate fi justificată – adoptarea sa ar conduce la sancționarea faptelor de evaziune fiscală cu pedepse apropiate de cele pentru infracțiunea de omor – potrivit art. 188 din Noul Cod Penal, omorul se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani, iar evaziunea fiscală în varianta prevăzută de art. 9 alin. (3) ar urma să fie pedepsită cu închisoare între 9 și 15 ani.

Considerăm că această propunere nu poate fi susținută, deoarece instrumentul optim pentru o combatere eficientă a infracțiunilor nu este o mărire exagerată a pedepselor, ci existența unui sistem sancționator proporțional cu gravitatea faptelor săvârșite, susținut de o aplicare promptă a acestor pedepse de către organele judiciare.

O modificare a Legii nr. 241/2005 în sensul dorit de inițiatori ar putea constitui un precedent, astfel încât pe viitor ar putea încuraja și alte propuneri legislative care să vizeze soluții contrare politicii penale a Guvernului, și anume propuneri de creștere din nou a limitelor pedepselor pentru diferite categorii de infracțiuni.”

4. Analiza prevederilor art. 9 alin. (2) și (3) din Legea nr. 241/2005 prin prisma principiilor proporționalității, egalității și nediscriminării

  • Proporționalitatea măsurilor legislative adoptate

Potrivit expunerii de motive a Legii nr. 50/2013 pentru modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, principalele motive (și singurele) invocate pentru modificarea legislației în materie penală sunt evaluarea economiei subterană evaluată la 20% din produsul intern brut, obligația combaterii eficiente a evaziunii fiscale, atragerea resurselor interne în zona fiscalizată (atât prin încurajarea disciplinei fiscale, cât și prin înăsprirea regimului sancționator, în special în scop preventiv).

Raportat la acest scop declarat al legiuitorului, măsura propusă este creșterea limitelor de pedeapsă în cazul infracțiunii de evaziune fiscală (în cazul în care prejudiciul cauzat prin infracțiune depășește 100.000, respectiv 500.000 euro) cu 5, respectiv 7 ani (atât minimul special, cât și maximul special).

Este de observat faptul că aceste motive sunt cel puțin insuficiente pentru modificarea semnificativă a legislației penale în materia combaterii evaziunii fiscale. Pentru a stabili dacă măsura legislativă adoptată respectă principiul proporționalității, trebuie analizat dacă aceasta este adecvată, necesară și proporțională stricto sensu, atât cu scopul urmărit, cât și cu restrângerea exercițiului dreptului la libertate, garantat de către Constituția României.

În ceea ce privește adecvarea măsurii legislative adoptate, aceasta în sine nu este de natură să ducă la diminuarea fenomenului (lucru care de altfel nici nu s-a întâmplat, potrivit datelor statistice). Măsuri adecvate pentru diminuarea economiei subterane le constituie controlul fiscal, pe de o parte (măsură cu caracter administrativ, având în vedere subsidiaritatea dreptului penal și caracterul de ultima ratio al acestuia), precum și aplicarea legislației penale deja existente (măsură care corespunde realizarea eficientă a scopului preventiv). Indiferent cât de aspră este sancțiunea penală prevăzută de lege, atâta timp cât aceasta nu este aplicată, caracterul preventiv al acesteia este inexistent. Considerăm că măsura dispusă prin prevederile Legii nr. 50/2013 (creșterea limitelor de pedeapsă, atât limita minimă, cât și limita maximă, cu 5, respectiv 7 ani) nu este adecvată pentru atingerea scopului propus în expunerea de motive.

Referitor la necesitatea măsurii legislative adoptate, aceasta poate fi analizată la momentul adoptării modificării legislative sau ulterior, a posteriori. Din analiza ulterioară a necesității măsurii legislative adoptate, în concret, pentru a se justifica necesitatea adoptării măsurii, ar trebui să se fi realizat o scădere a săvârșirii unor astfel de fapte ulterior modificării legislației, lucru care nu s-a întâmplat (dimpotrivă, instrumentarea cauzelor de evaziune fiscale s-a intensificat începând cu anul 2013 până în prezent, iar nu invers).

Referitor la analiza necesității adoptării măsurii legislative la momentul legiferării acesteia, literatura juridică este constantă în a afirma că modificarea limitelor de pedeapsă în sensul înăspririi acestora este în discordanță cu teoriile moderne privind scopul pedepsei[14]. Teoria potrivit căreia creșterea limitelor de pedeapsă duce la diminuarea fenomenului infracțional a fost combătută încă din secolul XVIII de către Cesare Beccaria, considerat reprezentantul școlii clasice[15], fiind demult infirmată în cercetările criminologice contemporane. Ceea ce contează efectiv este creșterea probabilității ca o infracțiune să fie sancționată, ceea ce va duce la scăderea criminalității[16], iar nu majorarea limitelor de pedeapsă.

Pentru atragerea resurselor interne în zona fiscalizată și reducerea economiei subterane este necesară adoptarea unor măsuri care să înlăture cauzele sociale ale comiterii faptelor de evaziune fiscală. Aceste măsuri aparțin în proporție covârșitoare dreptului fiscal, iar nu represiunii penale. Ceea ce ar trebui să se urmărească prin modificarea legislației fiscale și penale ar fi convingerea comercianților pentru conformarea de bunăvoie cu prevederile fiscale aplicabile și recuperarea prejudiciului în cazul încălcării prevederilor legislației fiscale, urmând ca sancțiunea penală să fie ultimul mijloc la care se poate recurge în cazul nerealizării cerințelor anterioare. Ceea ce se propune, în schimb, prin măsura adoptată este combaterea excesivă a efectelor, iar nu a cauzelor săvârșirii acestor fapte[17].

Nu putem decât să concluzionăm că măsura adoptată nu este necesară pentru atingerea scopului urmărit, așa cum acesta este descris în expunerea de motive a Legii nr. 50/2013 pentru modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Referitor la proporționalitatea stricto sensu a măsurii legislative adoptate, relevantă în acest sens este poziția Guvernului României la inițiativa legislativă care s-a transformat în Legea nr. 50/2013 pentru modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, poziție cu care suntem de acord și care reflectă realitatea politicii penale în ultimii 8 ani.

Astfel, politica penală a statului, materializată în Legea nr. 286/2009 – Noul Cod Penal, cât și în Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții penale, are în vedere o scădere a limitelor pedepselor pentru majoritatea infracțiunilor. Prin urmare, o modificare a legislației penale în sensul cuprins în propunerea legislativă este contrară tocmai acestei politici penale a statului.

Punctul de vedere al Guvernului României este manifest în sensul că propunerea legislativă încalcă principiul proporționalității:

”Considerăm că această propunere nu poate fi susținută, deoarece instrumentul optim pentru o combatere eficientă a infracțiunilor nu este o mărire exagerată a pedepselor, ci existența unui sistem sancționator proporțional cu gravitatea faptelor săvârșite, susținut de o aplicare promptă a acestor pedepse de către organele judiciare.”

Expunerea de motive a noului cod penal întărește această modificare substanțială a politicii penale a statului:

”Elaborarea unui nou Cod penal este cerută şi de necesitatea reaşezării în limite normale a tratamentului sancţionator. În acest sens, practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluţia eficientă pentru combaterea criminalităţii.”

În aceste condiții, în paralel cu aplicarea politicii penale a statului de micșorare substanțială a limitelor de pedeapsă ale infracțiunilor prevăzute în codul penal și legile speciale, derulată în perioada 2009-2014, în anul 2013 se adoptă o inițiativă legislativă care conduce la majorarea substanțială a limitelor de pedeapsă aplicabile pentru infracțiunea de evaziune fiscală, săvârșită în varianta agravată prevăzută în art. 9 alin. (2) și (3) din Legea nr. 241/2005, astfel că aceste limite speciale se încadrează între 7-9 ani (minimul special) și 13-15 ani (maximul special al pedepsei).

Este evident faptul că aceste limite de pedeapsă sunt vădit disproporționate în raport cu valoarea socială ocrotită (patrimoniul statului, reflectat la nivelul veniturilor în taxe și impozite), dar și cu alte valori sociale asemănătoare, ocrotite prin alte norme penale.

Astfel, în materie de taxe vamale, infracțiunea de contrabandă (care are ca rezultat sustragerea de la plata taxelor vamale) prevăzută de art. 270 din Codul vamal (Legea nr. 86/2006) se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. De asemenea, diminuarea ilegală a resurselor din bugetul Uniunii Europene (faptă care are de asemenea ca rezultat sustragerea de la plata taxelor vamale) prevăzută de art. 183 din Legea nr. 78/2000 se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar în caz de producere de consecințe deosebit de grave (o pagubă mai mare de 2.000.000 lei), limitele de pedeapsă se majorează cu jumătate (între 3 ani și 10 ani și 6 luni închisoare).

Infracțiunea care costituie dreptul comun în materie de fapte penale care pot fi catalogate drept fraude este înșelăciunea. Aceasta este prevăzută în art. 244 C.pen. și se sancționează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. În varianta agravată, pedeapsa pentru această infracțiune este închisoarea între unu și 5 ani, iar dacă fapta a produs consecințe deosebit de grave, limitele de pedeapsă se majorează cu jumătate (ajungând, în consecință, la un minim special de 1 an și jumătate și un maxim special de 7 ani și jumătate închisoare).

Obținerea ilegală de fonduri (fraudă afectând bugetul național sub aspectul cheltuielilor, variantă specială a infracțiunii de înșelăciune) se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar în caz de producere de consecințe deosebit de grave (o pagubă mai mare de 2.000.000 lei), limitele de pedeapsă se majorează cu jumătate (între 3 ani și 10 ani și 6 luni închisoare).

Referitor la alte valori sociale vădit mai importante decât cea protejată prin sancționarea infracțiunii de evaziune fiscală, cum ar fi dreptul la viață, este de menționat faptul că infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C.pen.) se pedepsește cu închisoare de la 6 la 12 ani, violul urmat de moartea victimei (art. 218 alin. 4 C.pen.), precum și tâlhăria sau pirateria urmate de moartea victimei (art. 236 C.pen.) se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Din analiza comparativă a prevederilor legale mai sus menționate se observă cu ușurință faptul că evaziunea fiscală care a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 de euro se pedepsește vădit disproporționat în raport cu alte fapte asemănătoare în materie de taxe și impozite, precum și cu alte fapte comparabile cauzatoare de prejudiciu constând în consecințe deosebit de grave (ca să nu mai vorbim despre lipsa de proporționalitate a infracțiunii de evaziune fiscală care a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 de euro, unde limitele de pedeapsă sunt și mai mari). De asemenea, aceste variante agravate ale infracțiunii de evaziune fiscală (care este considerată o faptă penală aparțănând criminalității gurelelor albe, cauzatoare de prejudiciu material) se pedepsesc în limite similare sau mai mari cu cele ale infracțiunilor care au ca urmare moartea victimei și care protejează valori sociale vădit mai importante.

Concluzionăm că, prin adoptarea modificărilor legislative prevăzute în Legea nr. 50/2013 pentru modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (articol unic, pct. 5), care constau în majorarea limitelor de pedeapsă cu 5, respectiv 7 ani în cazul în care s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000, respectiv 500.000 de euro, se încalcă în mod flagrant principiul proporționalității sub trei aspecte: proporționalitatea între sancțiunea prevăzută de lege și atingerea adusă valorii sociale protejate[18], proporționalitatea sancțiunii prevăzute de lege cu scopul urmărit de legiuitor prin majorarea sancțiunilor și nu în ultimul rând, proporționalitatea sancțiunii prevăzute de lege cu atingerea adusă dreptului la libertate, așa cum este acesta garantat de art. 23 și 53 din Constituția României.

  • Măsurile legislative adoptate și principiul egalității și nediscriminării

În doctrină se afirmă că proporționalitatea, ca principiu general al dreptului, invocă ideea de corespondență sau de echilibru. Logica comparatistă, care este esența raționamentului de proporționalitate, presupune compararea unor situații obiective și constatarea gradului lor de identitate[19]. Prin urmare, se afirmă că logica raționamentului egalitar, în care situațiile de fapt sunt atât de asemănătoare încât reclamă cu necesitate identitatea de tratament juridic, reprezintă un aspect particular al raționamentului de proporționalitate bazat pe compararea unor situații diferite și implicit, recunoașterea unui drept la diferență. Se poate spune că principiul egalității este un caz particular al principiului proporționalității[20]

În consecință, argumentele comparative folosite în analiza proporționalității măsurilor legislative adoptate potrivit Legii nr. 50/2013 pentru modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (articol unic, pct. 5) sunt valabile și în analiza încălcării principiului egalității și nediscriminării. Este evident faptul că sancțiunile aplicabile în materie de taxe vamale sunt diferite de cele aplicabile în materie de taxă pe valoare adăugată sau impozit pe profit, spre exemplu, unele făcând obiectul infracțiunii de contrabandă, altele obiectul infracțiunii de evaziune fiscală. O astfel de abordare diferită a sancționării eludării unor taxe și impozite ce se contituie venituri la bugetul de stat, ori la bugetul Uniunii Europene (sancționându-se mult mai dur fraudarea bugetului de stat sub aspectul diminuării veniturilor decât fraudarea bugetului Uniunii Europene) constituie o încălcare flagrantă a principiului egalității și nediscriminării.

Față de identitatea de situaţii în funcţie de scopul urmărit, deosebirea de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional.

Nu rezultă nici un criteriu obiectiv și rațional pentru menținerea sancțiunilor aplicabile în cazul infracțiunii de contrabandă[21] sau reducerea drastică a sancțiunilor aplicabile în cazul infracțiunii de diminuare ilegală a resurselor din bugetul Uniunii Europene[22], prin Legea nr. 187/2012, fapte care aduc atingere bugetului de stat sau bugetului Uniunii Europene sub aspectul veniturilor, pe de o parte și majorarea drastică a pedepselor pentru infracțiunea de evaziune fiscală, faptă care aduce atingere bugetului de stat sub același aspect al veniturilor, pe de altă parte.

Or, aplicarea unor soluții diferite în cazul unor situații identice, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, este de natură să aducă atingere principiului egalității și nediscriminării. Niciunul din motivele invocate în expunerea de motive a proiectului de modificare a Legii nr. 241/2005, devenită ulterior Legea nr. 50/2013, prin care s-au operat modificările atacate prin prezenta excepție de neconstituționalitate, nu este propriu și nu se aplică exclusiv faptelor de evaziune fiscală, putând justifica perfect și majorarea pedepselor pentru infracțiunile de contrabandă sau cele afectând bugetul Uniunii Europene sub aspectul veniturilor. Asemenea modificare nu s-a făcut însă, ceea ce reprezenta situația normală, în ton cu politica penală a statului de reducere a pedepselor prin noua legislație penală.

Modificarea pedepselor pentru infracțiunile de evaziune fiscală, în sensul majorării semnificative a acestora nu are astfel o justificare obiectivă și rezonabilă, creând o situație discriminatorie pentru situații identice sau similare, situație în care se încalcă prin modificările legislative introduse prin art. unic (pct. 5) din Legea nr. 50/2013 principiul egalității și nediscriminării.

5. Concluzie

Modificările legislative efectuate în anul 2013 în materia sancțiunilor penale pentru infracțiunea de evaziune fiscală (cu referire expresă la modificarea variantelor agravate ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005) încalcă prevederile constituționale, prin prisma principiilor proporționalității, egalității și nediscriminării și sunt contrare politicii penale a statului în adoptarea noii legislații penale în perioada 2009-2014.

[1] Versiunea consolidată a Tratatului de Funcţionare a Uniunii Europene, Jurnalul Oficial (JO) (2010) C-83/164 (30 martie 2010).

[2] Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Jurnalul Oficial (JO) (2000) C-364/01 (18 decembrie 2000).

[3] Cauza C‑303/05 Advocaten voor de Wereld [2007] ECR I-3633, punctul 45.

[4] Cauza C‑29/95 Pastoors şi Trans‑Cap [1997] ECR I‑285; Cauza C-44/94 Organizaţia pescarilor şi alţii [1995] ECR I‑3115, punctul 46, şi Cauzele reunite C‑87/03 şi C‑100/03 Spania v Consiliul [2006] ECR I‑2915, punctul 48.

[5] Pastoors şi Trans‑Cap, punctul 26. A se vedea, de asemenea, Cauzele reunite C‑482/01 şi C‑493/01 Orfanopoulos şi Oliveri [2004] ECR I‑5257; Cauza C‑158/07 Förster [2008] ECR I-8507, punctul 53.

[6] Curtea Constituțională, Decizia nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015.

[7] A se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Curtea Constituțională, Decizia nr.86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.207 din 31 martie 2003, Decizia nr.476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.599 din 11 iulie 2006, Decizia nr.573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr.366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015.

[8] Tor-Inge Harbo, “The Function of the Proportionality Principle in EU Law”, 16 EUROPEAN LAW JOURNAL (2010), 161.

[9] Idem, pag. 165.

[10] Curtea Constituțională, Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în M.Of. nr.431 din17 iunie 2015.

[11] În acest sens, a se vedea şi Decizia pronunţată la 11 iunie 1958 – BVerfG 7, 377 Apotheken, prin care Curtea Constituţională Federală a Germaniei a statuat că testul are ca scop examinarea pas cu pas a măsurii, prin prisma respectării de către legiuitor a celor 3 cerinţe menţionate (Curtea Constituțională, Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în M.Of. nr. 443 din 19 iulie 2013).

[12] http://www.cdep.ro/proiecte/2012/300/60/7/em447.pdf.

[13] http://www.cdep.ro/proiecte/2012/300/60/7/pvg447.pdf.

[14] A se vedea pentru o analiză detaliată a fundamentului și scopului pedepsei, C. Rotaru, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne, Ed. C.H.Beck, București, 2006, pag. 114-170; A.C. Cercel, Criminologie, Editura Hamangiu, București, 2009, pag. 174-181

[15] Șt. Daneș, V. Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, ediția a II-a, Editura Juridică, București, 2004, pag. 30 și urm., Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa  Nova, București, 1996, pag. 179 și urm.

[16] T. Amza, C.P. Amza, Criminologie, Tratat de teorie și politică criminologică, Editura Lumina Lex, București, 2008, pag. 655.

[17] Cu privire la combaterea cauzelor sociale ale criminalității, precum și balanța între constrângere și convingere în rolul preventiv al pedepsei, a se vedea J. Grigoraș, Individualizarea pedepsei, Editura Științifică, București, 1969, pag. 36 și urm.

[18] Principiul proporționalității protecției (penale) a valorilor sociale este principiul de drept penal ce constă în necesitatea reacției penale contra faptelor periculoase pentru societate și a existenței unei echivalențe (proporții) între gravitatea comportamentelor antisociale sancționate penalmente și folosirea legii penale pentru reprimarea (sancționarea) acestora (nula poena sine crimine et necesitatae). Reacția împotriva faptelor antisociale care nu pot fi combătute decât prin mijloace de drept penal, pentru a fi legitimă, este necesar să aibă loc prin respectarea proporției între gradul de lezare sau de periclitare a valorilor sociale și nevoia de apărare a societății (M.A. Hotca, Drept penal, partea generală. Legea penală și infracțiunea, Editura C.H. Beck, București, 2012, pag. 41-42).

[19] M. Andreescu, Principiul proporționalității în dreptul constituțional, Editura C.H. Beck, București, 2007, pag. 347.

[20] Ibidem.

[21] Potrivit art. 270 din Legea nr. 86/2006, contrabanda se sancționează cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

[22] Anterior modificărilor survenite odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, art. 183 din Legea nr. 78/2000 avea următorea formulare:

”(1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.

(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

Ulterior modificărilor survenite prin Legea nr. 187/2012, art. 183 din Legea nr. 78/2000 are următorea formulare:

” (1)Folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuie virate către bugetul general al Uniunii Europene sau către bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2)Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuie virate către bugetul general al Uniunii Europene sau către bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

(3)Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate”.