EXCESUL NEIMPUTABIL

Mihai Adrian Hotca

1. Depăşirea neimputabilă a limitelor legitimei apărări

Potrivit art. 26 alin. (1) C. pen.: „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului”.

Din aceste dispoziții legale rezultă că, pentru a fi în prezența depășirii neimputabile a limitelor legitimei apărări trebuie realizate următoarele condiții:

a) Preexistența condiţiilor legitimei apărări, cu excepția proporționalității

Singura dintre condiţiile legitimei apărări, care nu trebuie îndeplinită, este condiţia proporţionalităţii apărării cu gravitatea atacului.

Pentru existenţa depăşirii neimputabile a limitelor legitimei apărări este necesar ca făptuitorul să reacţioneze la un atac care întruneşte toate condiţiile legale, deoarece depăşirea înseamnă trecerea peste barierele legitimei apărări. Mai mult, depăşirea limitelor legitimei apărări presupune, pe lângă condiţiile atacului, şi realizarea cerinţelor apărării, mai puţin cea referitoare la proporţia dintre atac şi ripostă[1].

Dacă nu sunt întrunite oricare dintre celelalte condiţii, cu excepţia proporţionalităţii, nu poate fi vorba de depăşirea limitelor legitimei apărări. În asemenea cazuri, poate fi incidentă altă cauză de inexistenţă a infracţiunii, poate fi incidentă provocarea sau pur şi simplu riposta rămâne fără niciun efect pe planul existenţei infracţiunii sau individualizării răspunderii penale.

Prin urmare, excedentul de apărare nu se poate concretiza decât din punct de vedere al intensităţii reacţiei, iar nu şi prin alte modalităţi, cum ar fi riposta întârziată sau prematură. Dacă riposta este exagerată, adică depăşeşte limitele comparabile cu efectele agresiunii, apărarea devine şi ea un atac ce acordă dreptul la o reacţie legitimă. Acest lucru este posibil, deoarece persoana care ripostează în mod disproporţionat se situează în afara limitelor dreptului la apărare, încălcând legea, ceea ce are semnificaţia unui atac ce legitimează o reacţie.

De regulă, fapta comisă prin depăşirea limitelor legitimei apărări sau prin neîndeplinirea unor cerinţe pentru existenţa acesteia este infracţiune, cu excepţia situaţiilor în care este comisă din culpă (comiterea faptei din culpă nefiind incriminată), în stare de eroare sau în condiţiile excesului justificat. Încălcarea condiţiei proporţionalităţii înseamnă exces de apărare.

Cazuri de excedent de apărare, ce determină inexistenţa infracţiunii, sunt şi acelea în care riposta este disproporţionată din cauza reprezentării false, de către făptuitor, a unor date ale realităţii contemporane momentului reacţiei. În aceste cazuri, depăşirea limitelor legitimei apărări intră în conjuncţiune cu eroarea de fapt.

Făptuitorul va fi apărat de răspundere pentru exces neimputabil de apărare dacă sunt îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi în cazul legitimei apărări propriu-zise, respectiv iminenţa atacului, pericolului cauzat şi necesitatea apărării[2]. În acest sens, s-a decis în practica judiciară că excesul de apărare nu poate fi justificat dacă riposta a venit după epuizarea atacului[3]. Excesul de apărare nu este imputabil, ci scuzabil când depăşirea proporţiei dintre apărare şi gravitatea atacului nu se datorează temerii sau tulburării făptuitorului, ci altor cauze. De pildă, depăşirea condiţiei proporţionalităţii a fost determinată de dorinţa de răzbunare a făptuitorului. Riposta este scuzabilă numai dacă se grefează pe o situaţie de fapt ce întruneşte toate condiţiile legitimei apărări, mai puţin condiţia proporţiei dintre apărare şi atac[4]. Depăşirea limitelor legitimei apărări în modalitatea excesului scuzabil este o circumstanţă atenuantă legală.

Excesul este scuzabil, deoarece din prismă obiectivă riposta este într-o disproporţie evidentă faţă de atac, deşi sunt întrunite toate condiţiile atacului. Excesul scuzabil nu trebuie confundat cu provocarea, circumstanţă atenuantă ce constă în săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Depăşirea, în mod scuzabil, a limitelor legitimei apărări, se diferenţiază de provocare prin aceea că se grefează pe existenţa tuturor condiţiilor de aplicare a legitimei apărări, cu excepţia condiţiei proporţiei şi lipsa tulburării sau temerii, în timp ce provocarea are ca premisă preexistenţa unei tulburări sau emoţii, dar îi lipseşte una sau mai multe dintre condiţiile pe care le presupune depăşirea limitelor legitimei apărări.

Precizăm că provocarea poate coexista numai cu excesul neimputabil, deoarece excesului scuzabil îi lipseşte tocmai elementul de diferenţiere faţă de provocare, şi anume surescitarea psihică.

b) Depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului

Am văzut că aprecierea condiţiei echivalenţei apărării cu gravitatea atacului presupune examinarea datelor cauzei, pentru a se determina dacă efectul atacului îndreptat contra victimei este echivalent cu cel produs ca urmare a ripostei.

În ipoteza în care condiţia proporţionalităţii nu este îndeplinită, deoarece efectul produs, ca urmare a ripostei, este mult mai grav decât cel care s-ar fi produs dacă atacul nu era înlăturat, discutăm despre depăşirea limitei unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.

c) Depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului să fie datorată tulburării sau temerii făptuitorului

Tulburarea sau temerea făptuitorului presupune o afectare a factorilor subiectivi, de natură să determine pierderea considerabilă a controlului acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului. Deci, nu este vorba despre o simplă emoţie, care este specifică oricărei reacţii faţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

În cazul excesului neimputabil de apărare, cel care se apără încalcă regula proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi consecinţele apărării datorită unei alterări a facultăţilor sale mintale, survenită pe fondul unei pierderi parţiale a controlului energiei fizice. De pildă, pândirea, urmărirea şi lovirea repetată a inculpatului de către trei persoane de care este prins, după ce a reuşit să scape prin fugă de agresorii beţi care-l ameninţau cu moartea, sunt acte de natură a crea celui atacat o stare de tulburare şi o temere sub stăpânirea cărora riposta prin lovire cu cuţitul constituie o apărare neimputabilă, iar nu o circumstanţă atenuantă[5].

Sunt cazuri în care, deşi este vorba de o depăşire a limitelor legitimei apărări, cel ce ripostează nu este totuşi subiect activ al unei infracţiuni, deoarece excesul de apărare se datorează apariţiei, în momentul ripostei, a unei stări de iresponsabilitate. În asemenea ipoteze, inexistenţa infracţiunii se datorează alterării totale a facultăţilor mintale ale celui ce reacţionează.

Pe de altă parte, dacă depăşirea limitelor legitimei apărări este imputabilă făptuitorului din culpă, de regulă, acesta beneficiază de cauza de inexistenţă a infracţiunii, cu excepţia cazurilor în care riposta îmbracă forma unei fapte incriminate şi atunci când este comisă din culpă, dacă eroarea, temerea sau tulburarea făptuitorului nu este rezultatul propriei sale culpe.

Deşi starea de temere sau tulburare determină în psihicul persoanei o alterare a controlului acesteia, atâta timp cât aceasta mai are discernământ, fie el şi diminuat considerabil, nu poate fi incidentă decât instituţia depăşirii limitelor legitimei apărări, iar nu starea de iresponsabilitate.

d) Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală

Numai fapta prevăzută de legea penală poate constitui premisa discutării incidenţei sau nu a excesului neimputabil în cazul legitimei apărări.

În prezenţa acestei cauze, fapta prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune. Dar o asemenea faptă poate atrage alte forme de răspundere juridică. De exemplu, răspunderea civilă.

Faţă de specificul acestei cauze de neimputabilitate (caracterul in personam), efectele sale de natură penală se vor produce numai cu privire la acele persoane participante la acțiunea de apărare, care s-au aflat în stare de tulburare sau temere, în momentul săvârșirii faptei.

2. Depăşirea neimputabilă a limitelor stării de necesitate

Potrivit art. 26 alin. (2) C. pen.: „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”.

Condițiile depășirii neimputabile a limitelor stării de necesitate sunt:

a) Existenţa condiţiilor stării de necesitate, cu excepția inexistenței unei disproporții vădite

Singura dintre condiţiile stării de necesitate propriu-zise, care nu trebuie îndeplinită, este cerinţa neproducerii unor consecinţe vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.

b) Depăşirea limitelor stării de necesitate

Reamintim că, pentru a putea fi reţinută starea de necesitate propriu-zisă, este necesar ca prin fapta ce constituie acţiunea de salvare să nu se pricinuiască urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produsă dacă pericolul nu era înlăturat.

În situaţia în care condiţia menţionată anterior nu este îndeplinită, deoarece s-au produs urmări vădit mai grave, comparativ cu cele care surveneau dacă pericolul nu era înlăturat, suntem în prezenţa unei depăşiri a limitelor stării de necesitate.

c) Făptuitorul să nu-şi fi dat seama în momentul săvârşirii faptei că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produsă dacă pericolul nu era înlăturat

Caracterul vădit mai grav al urmărilor se va analiza de la caz la caz, cu luarea în considerare a tuturor împrejurărilor şi datelor cauzei.

În teoria dreptului penal se susţine că expresia „şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave” trebuie interpretată şi în sensul că „şi-ar fi putut da seama de producerea unor asemenea urmări”[6]. Această încercare de extindere a înţelesului expresiei analizate este contrară legii, întrucât echivalenta expresiei „şi-a dat seama” este expresia „a prevăzut”.

Voinţa legiuitorului, exprimată fără echivoc, a fost aceea de a include în expresia „şi-a dat seama” numai atitudinile psihice specifice intenţiei şi culpei cu prevedere, cu excluderea culpei simple. În cazul intenţiei directe, adică atunci când făptuitorul şi-a dat seama că fapta de salvare va produce urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat şi a urmărit săvârşirea faptei de salvare pentru a proteja valoarea socială inferioară, credem că nu poate fi incidentă starea de necesitate.

d) Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală

Numai comiterea unei fapte prevăzute de legea penală poate constitui premisa discutării incidenţei sau nu a excesului neimputabil în cazul stării de necesitate.

În prezenţa acestei cauze, fapta prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune. Dar o asemenea faptă poate atrage alte forme de răspundere juridică. De exemplu, răspunderea civilă.

Faţă de specificul acestei cauze de neimputabilitate (caracterul in personam), efectele sale de natură penală se vor produce numai cu privire la acele persoane participante la acțiunea de de salvare, care nu și-au dat seama, în momentul săvârșirii faptei, că pricinuiesc urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

[1] În doctrină se consideră că depăşirea limitelor legitimei apărări poate avea două forme: exces extensiv şi exces intensiv. Există exces extensiv de apărare în cazul în care depăşirea priveşte momentul în care are loc apărarea (atac neînceput sau consumat). În schimb, excesul este intensiv în cazul în care făptuitorul se apără prin mijloace disproporţionat de mari faţă de gravitatea atacului, forţa agresorului, de mijloacele de atac ale acestuia, de valorile sociale în conflict etc. (a se vedea G. Antoniu, Vinovăţia penală, p. 288).

[2] A se vedea Tribunalul Suprem, col. pen., decizia nr. 924/1960, în C.D. 1960, p. 473.

[3] A se vedea C.A. Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 394/2003, în Practică judiciară penală 2006, p. 58.

[4] A se vedea Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 3066/1974, în R.R.D nr. 11./1975, p. 22.

[5] A se vedea C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1289/2000, în Buletinul Jurisprudenţei-Baza de date.

[6] V.A. Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 206.