INCIDENȚA PRINCIPIULUI NE BIS IN IDEM RELATIV LA NEÎNDEPLINIREA OBLIGAȚIILOR FISCALE, DACĂ ACEASTA ÎMBRACĂ ȘI HAINA UNEI INFRACȚIUNI

Mihai Adrian Hotca

1. Introducere

În traducere mot à mot, ne bis in idem înseamnă „nu de două ori același lucru”. Legislațiile actuale îi conferă acestui adagiu statutul de principiu juridic, ce constă în aceea că o persoană judecată sau pedepsită definitiv nu mai poate fi judecată sau urmărită din nou pentru aceiași faptă (idem – același lucru)[1].

Într-adevăr, ne bis in idem este regula de drept ce constă în interdicția inițierii unui proces penal, dacă împotriva unei persoane anterior a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă pentru una și aceeași faptă.

În materialul de față dorim să analizăm dacă principiul ne bis in idem este incident în situațiile în care neîndeplinirea obligațiilor fiscale realizează haină juridică duală – abatere (delict) fiscală și infracțiune.

Conform art. 6 C. proc. pen.: „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s‑a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică”.

În demersul nostru vom pleca de la la reglementările interne (îndeosebi art. 6 C. proc. pen), dar vom lua în considerare și prevederile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare Convenția europeană) și art. 50 din Carta drepturilor fundamentale ale UE (denumită în continuare Carta UE).

De asemenea, vom avea în vedere și Hotărârea CEDO pronunțată în cauza A și B c. Norvegiei. Această hotărâre, pronunțată în data de 15 noiembrie 2016, nu este o hotărâre oarecare a instanței de la Strasbourg, ci mult mai mult, deoarece constituie o analiză a jurisprudenței sale, un examen al modului în care instanțele din Norvegia au respectat această jurisprudență și cuprinde, totodată, un set de repere obligatorii pentru organele judiciare ale statelor membre, inclusiv pentru cele din România[2].

La nivel european, principiul ne bis in idem este reglementat în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta UE, Convenția de punere în aplicare a Acordului Shengen (denumită în continuare CAAS) etc..

Potrivit art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană:

1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat.

2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.

3. Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15 din Convenţie”.

În conformitate cu dispozițiile art. 54 din CAAS: „O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă întrun proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, conform legilor părții contractante care a pronunțat hotărârea”.

Potrivit art. 50 din Carta UE: „Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”.

Precizăm că regula ne bis in idem se aplică nu numai în interiorul sistemelor judiciare naționale, ci și transnațional, adică în raport de organele judiciare din state membre diferite, cu precizarea că dispozițiile Cartei UE sunt obligatorii pentru membrii UE numai când este vorba despre transpunerea în practică a dreptului Uniunii Europene.

Se observă o diferență de reglementare între art. 54 din CAAS și art. 50 din Carta UE. Cu privire la această chestiune, în cauza Cauza Zoran Spasic, Marea Cameră a CJUE a statuat că „cerința privind executarea prevăzută la art. 54 din CAS nu depășește ceea ce este necesar pentru a se evita, întrun context transfrontalier, impunitatea persoanelor condamnate întrun stat membru al Uniunii Europene printro hotărâre penală definitivă[3]. Mai departe, CJUE a precizat: „condiția privind executarea este proporțională cu obiectivul urmărit (asigurarea unui nivel ridicat de securitate în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție) si nu depășește ceea ce este necesar pentru a evita impunitatea persoanelor condamnate. Pe de altă parte, Curtea declară că, atunci cand o pedeapsă privativă de libertate și o amendă sunt pronuntate cu titlu principal (precum în cazul domnului Spasic), executarea numai a amenzii nu este suficientă pentru a considera că pedeapsa a fost executată sau este în curs de executare în sensul CAAS. În această privință, Curtea arată că, deși CAAS prevede că „pedeapsa” să fi fost executată sau sa fie în curs de executare, aceasta acoperă situația în care au fost pronuntate două pedepse principale. O interpretare diferită ar conduce la golirea de conținut a principiului ne bis in idem prevazut de CAAS și ar compromite aplicarea utilă a acesteia. Întrucât domnul Spasic a achitat numai amenda, fără a executa pedeapsa privativă de libertate de un an, Curtea constată că, în privița sa, nu este îndeplinita condiția privind executarea”.

Întrebarea fundamentală, la care vom încerca să dăm răspuns în cele ce succed este: Ce efecte va produce Hotărârea din cauza A și B c. Norvegiei, în practica judiciară autohtonă, relativ la aplicarea principiului ne bis in idem, în cauzele penale având ca obiect tragerea la răspundere penală a contribuabililor care s-au sustras de la plata obligațiilor fiscale, dacă există titluri definitive fiscale (decizii de impunere, procese-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor etc.) care stabilesc atât debitele principale, cât și penalitățile aferente obligațiilor respective?

2. Analiza problemelor de drept asociate principiului ne bis in idem

2.2.Autoritățile naționale au dreptul de alegere a instrumentelor de protecție a justițiabililor referitor la respectarea principiului ne bis in idem

În cuprinsul hotărârii pronunțate în cauza A și B c. Norvegiei, CEDO a statuat că autoritățile naționale au „puterea de a alege mijloacele folosite” (parag. 117[4]) pentru protecția intereselor justițiabilului. Cu alte cuvinte, statele-părți la Convenția europeană au autonomie legislativă, nexistând modele extranaționale impuse, în ceea ce privește instrumentele juridice concrete privind garantarea dreptului justițiabililor, menite să evite judecarea sau sancționare de două ori pentru săvârșirea aceleași fapte ilicite.

Potrivit jurisprudenței constante a CEDO, statele părți la Convenția europeană au libertatea de acțiune, în ceea ce privește organizarea propriilor sisteme juridice și a modului cum sunt impuse sancțiunile în cazurile în care sunt comise fapte (considerate infracțiuni) penale, în sensul autonom conferit de Convenție acestei noțiuni (parag. 120)[5]. Curtea a considerat că statele ar trebui să poată opta în mod legitim pentru instrumente juridice complementare față de anumite comportamente considerate periculoase pentu societate (abateri rutiere, neplata taxelor sau evaziunea fiscală), prin diferite proceduri care alcătuiesc un ansamblu coerent, astfel încât să vizeze aspecte diferite ale problemei sociale, sub rezerva ca mijloacele complementare să nu determine o sarcină excesivă pentru persoana făptuitorului (parag. 121)[6].

În aplicarea art. 4 din Protocolul nr. 7, Curtea verifică dacă instrumentul național pentru care un anumit stat a optat realizează sau nu conținutul unei duble incriminări ori este numai o parte dintr-un sistem integrat, care permite sancționarea diferitelor aspecte ale nelegalității, într-un mod previzibil și proporțional, formând un ansamblu coerent, cu excluderea riscului producerii unei nedreptăți față de justițiabilul în discuție (parag. 122).

2.2. Relația material-temporală între procedurile mixte. Condițiile în care reglementarea este compatibilă cu principiul ne bis in idem

Conform hotărârii pronunțate în cauza A și B c. Norvegiei, elementele relevante pentru determinarea existenței unei legături suficient de strânse din punct de vedere material vizează (parag. 132)[7]:

– necesitatea de a afla dacă diferitele proceduri vizează obiective complementare și, prin urmare, se referă, nu numai în abstract, ci și în concret, la diferite aspecte ale actului ce aduce atingere intereselor societății în respectiva situație;

– necesitatea de a afla dacă dualitatea procedurilor în cauză este o consecință previzibilă, atât în drept, cât și în practică, a aceluiași comportament incriminat (idem);

– necesitatea de a afla dacă procedurile în cauză au fost efectuate într-o manieră care să evite cât mai mult posibil orice duplicare în colectarea și aprecierea probelor, mai ales printr-o interacțiune adecvată între diferitele autorități competente, arătând că o constatare a faptelor deja făcută într-una dintre proceduri a fost preluată în cealaltă;

– necesitatea de a afla dacă pedeapsa aplicată în cadrul procedurii care devine prima definitivă este luată în considerare în cea care devine definitivă ultima, astfel încât să se prevină ca justițiabilul în cauză să suporte, în final, o sarcină excesivă, acest din urmă risc fiind mai puțin probabil să se îndeplinească în cazul în care există un mecanism de compensare conceput pentru a se asigura că valoarea totală a sancțiunilor aplicate este proporțională.

2.3. Majorările (penalitățile) de taxe sau impozite au natură penală sau fiscală?

Plecând de la hotărârea Curții Supreme din Norvegia, care, în cauza A și B c. Norvegiei, a considerat că penalitățile pentru neplata obligațiilor fiscale au natură penală, Curtea a statuat, pe baza criteriilor Engel, că procedura de aplicare a majorarii taxei cu 30% este acuzație „penală”, în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană[8].

Ce reglementări există în această materie pe plan național?

Conform art. 173 alin. (1) C. proc. fisc.: „Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere”.

Potrivit art. 174 alin. (1) și (5) C. proc. fisc.: „(1) Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

(5) Nivelul dobânzii este de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere”.

Conform art. 175 alin. (1)-(2) C. proc. fisc.: „Penalităţile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv (…)

(2) Nivelul penalităţii de întârziere este de 0,01% pentru fiecare zi de întârziere.

(3) Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor.

(4) Penalitatea de întârziere nu se aplică pentru obligaţiile fiscale principale nedeclarate de contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere”.

În cazul obligaţiilor fiscale datorate bugetelor locale, nivelul majorărilor de întârziere este de 1% pe lună (a se vedea art. 183 C. proc. fisc.).

Potrivit art. 183 C. proc. fisc.: „Pentru obligaţiile fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect de contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere, contribuabilul/plătitorul datorează o penalitate de nedeclarare de 0,08% pe fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare scadenţei şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv, din obligaţiile fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect de contribuabil/plătitor şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere”.

Luând în considerare dispozițiile art. 183 C. proc. fisc., dacă se aplică pe un an de zile, penalitatea de nedeclarare este de 29,2%.

Conform art. 181 alin. (3) și (4) C. proc. fisc.: „(3) Penalitatea de nedeclarare prevăzută la alin. (1) se majorează cu 100% în cazul în care obligaţiile fiscale principale au rezultat ca urmare a săvârşirii unor fapte de evaziune fiscală, constatate de organele judiciare, potrivit legii.

(4) Aplicarea penalităţii de nedeclarare prevăzute de prezentul articol nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor prevăzute de prezentul cod

Potrivit art. 181 alin. (11) C. proc. fisc.: „Cu excepţia situaţiei prevăzute la alin. (3), penalitatea de nedeclarare nu poate fi mai mare decât nivelul creanţei fiscale principale la care se aplică, ori de câte ori prin aplicarea metodei de calcul prevăzute la alin. (1) penalitatea de nedeclarare depăşeşte acest nivel”.

Care este natura – penală sau nepenală – a dobânzilor sau penalităților de nedeclarare datorate pentru neplata la termen a obligațiilor fiscale? Dobânda este obligaţia fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale principale ca urmare a neachitării la scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale (art. 1 pct. 20 C. proc. fisc.). Penalitatea de nedeclarare este obligaţia fiscală accesorie reprezentând sancţiunea pentru nedeclararea sau declararea incorectă, în declaraţii de impunere, a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale (art. 1 pct. 34 C. proc. fisc.).

Din definițiile reproduse mai sus rezultă că dobânda are în mod cert natură extrapenală, deoarece este echivalentul prejudiciului produs titularului creanței fiscale. În schimb, penalitatea de nedeclarare, care se cumulează cu dobânda, este de 29,2%, dacă fapta contribuabilului nu îmbracă haina evaziunii fiscale, și de peste 100%, în cazul în care fapta constituie evaziune fiscală.

Față de aceste premise, se impune conlcuzia că, în raport de criteriile din cauza Engel și alții c. Olandei, penalitățile de nedeclarare au natură penală, deoarece prin instituirea lor legiuitorul nu a urmărit acoperirea unui prejudiciu suferit de titularul creanței fiscale, ci un scop sancționator disuasiv evident.

Conform art. 336 alin. (1) și (2): „Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii, infracţiuni:

a) nedepunerea de către contribuabil/plătitor la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor de înregistrare fiscală, de radiere a înregistrării fiscale sau de menţiuni;

b) neîndeplinirea de către contribuabil/plătitor la termen a obligaţiilor de declarare prevăzute de lege, a bunurilor şi veniturilor impozabile sau, după caz, a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume, precum şi orice informaţii în legătură cu impozitele, taxele, contribuţiile, bunurile şi veniturile impozabile, dacă legea prevede declararea acestora”.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 181 alin. (9) C. proc. fisc.: „În situaţia în care obligaţiile fiscale principale sunt stabilite de organul de inspecţie fiscală ca urmare a nedepunerii declaraţiei de impunere, se aplică numai penalitatea de nedeclarare, fără a se aplica sancţiunea contravenţională pentru nedepunerea declaraţiei”.

Din economia dispozițiilor Codului de procedură fiscală și îndeosebi din prevederile art. 181 alin. (9) C. proc. fisc. reise că legiuitorul interzice cumulul între penalitățile pentru nedepunerea declarațiilor de impunere și sancțiunile contravenționale. Această excludere a cumului între penalități și amenda contravențională se explică prin aceea că, din perspectiva Curții de la Strasbourg, atât penalitățile pentru nedepunerea declarațiilor de impune, cât și sancțiunile contravenționale au natură penală, fără a avea relevanță denumirea acestora în legislația internă.

În practică mai pot fi întâlnite două situații, respectiv când ulterior aplicării penalităților de către organele fiscale, fapta este urmărită penal și în ipoteza în care, după ce fapta a fost sancționată definitiv contravențional este inițiată o urmărire penală împotriva aceleași persoanei pentru aceeași faptă. Care este soluția în aceste cazuri?

  • În primul rând, trebuie îndeplinită cerința ca procedura anterioară (fiscală sau contravențională, după caz) să fie finalizată definitiv la data inițierii procedurii penale

O procedură este finalizată dacă organul fiscal competent a emis titlul de creanță (decizie de impunere, proces-verbal de contravenție etc.) și fie debitorul nu a formulat căile de atac, astfel că titlul a devenit definitiv, fie debitorul a exercitat căile de atac, dar sancțiunea menționată în titlu a fost menținută, total sau parțial.

  • În al doilea rând, dacă cerința finalizării unei proceduri este îndeplinită trebuie verificat scopul sancțiunilor

În cauza A și B c. Norvegiei, Curtea a considerat că finalizarea unei proceduri administrative sau judiciare nu constituie un cirteriu esențial independent pentru analiza principiului ne bis in idem, acesta fiind numai una dintre condițiile luate în considerare la stabilirea principiului ne bis in idem. În speță, autoritățile naționale competente au constatat că activitatea (conduita) condamnabilă a primului reclamant a necesitat două răspunsuri, unul administrativ și altul penal, fiecare urmărind scopuri diferite. Sancțiunea administrativă a servit ca un factor de descurajare generală, în principal pentru eficiența obligației contribuabilului de a furniza informații complete și corecte și de a asigura bazele sistemului fiscal național, o condiție prealabilă pentru un stat funcțional și, prin urmare, o societate funcțională. În schimb, condamnarea penală a servit nu numai ca un factor de descurajare, dar a avut și un scop represiv în ceea ce privește aceeași omisiune anti-socială, care implică elementul suplimentar al comiterii unei fraude din culpă[9].

Față de situația de fapt mai sus descrisă, Curtea europeană a reținut:

  • nu are niciun motiv să pună sub semnul întrebării fie motivele pentru care legiuitorul norvegian a optat să reglementeze comportamentul social nedorit al neplații taxelor într-un dublu proces integrat (administrativ și penal), fie motivele pentru care autoritățile norvegiene competente au ales, în cazul primului reclamant, să se ocupe, în mod separat, și printr-o procedură penală, de aspectele mai grave și social reprobabile de fraudă, decât în cadrul procedurii administrative ordinare;
  • desfășurarea procedurilor duale, cu posibilitatea impunerii diferitelor penalități cumulate, a fost previzibilă pentru reclamant, care trebuia să fi știut de la început că urmărirea penală, precum și impunerea de sancțiuni fiscale era posibilă sau chiar probabilă;
  • procedura penală și procedura administrativă s-au desfășurat în paralel și au fost strâns legate între ele. Stabilirea faptelor a fost realizată într-un singur set și a fost utilizată în celălalt set și, în ceea ce privește proporționalitatea pedepsei globale aplicate, în stabilirea pedepsei în procesul penal s-a avut în vedere sancțiunea fiscală;
  • nu a fost găsit niciun indiciu că primul reclamant a suferit vreun prejudiciu disproporționat sau vreo nedreptate ca urmare a contestatului răspuns juridic integrat aplicat omisiunii sale de a declara venituri și de a plăti impozite. În consecință, Curtea este convinsă că, în timp ce sancțiuni diferite au fost impuse de către două autorități diferite în cadrul unor proceduri diferite, a existat totuși o legătură suficient de strânsă între ele atât din punct de vedere material, cât și în timp, încât să poată fi considerat ca făcând parte dintr-un mecanism integrat de sancțiuni prevăzut de dreptul norvegian pentru cazurile de omisiune în furnizarea de informații într-o declarație fiscală ce dă naștere la deficiențe în evaluarea fiscală

În ceea ce-l privește pe al doilea reclamant, Curtea notează că autoritățile competente au considerat, ca și în cazul primului reclamant, că se justifică demararea de proceduri duale[10]. Din faptele supuse atenției Curții nu nu rezultă că al doilea reclamant a suferit vreun prejudiciu disproporționat sau o nedreptate ca urmare a tratamentului juridic integrat al incriminării omiterii de a declara veniturile și de a plăti impozite. Având în vedere considerațiile prezentate mai sus, Curtea consideră că a existat o legătură suficient de strânsă, atât din punct de vedere material, cât și în timp, între decizia privind sancțiunile fiscale și cele penale ulterioare pentru ca acestea să fie considerate ca făcând parte dintr-o schemă integrală a sancțiunilor impuse în temeiul dreptului norvegian pentru omisiunea de a furniza informații cu privire la o declarație fiscală care a condus la o evaluare fiscală deficitară.

În acest context, nu se poate spune că reclamanții în cauza au fost „judecați sau pedepsiți din nou (…) pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care au fost deja… condamnați” cu încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. 7.

Revenind la întrebare, când ulterior aplicării penalităților de către organele fiscale, fapta este urmărită penal sau în ipoteza în care, după ce fapta a fost sancționată definitiv contravențional este inițiată o urmărire penală împotriva aceleași persoanei pentru aceeași faptă, potrivit criteriului privind scopul și severitatea sancțiunilor, credem să suntem în plină incidență a principiului ne bis in idem.

Analizând amenzile contravenționale reglementate de Codul de procedură fiscală, care sunt relativ severe, și situația în care penalitatea aplicată de organele fiscale este de 100% din debit sau superioară acestuia, criteriul privind scopul și severitatea sancțiunii impune includerea penalităților și amenzilor contravenționale în categoria pedepselor, astfel că putem susține că, în astfel de cazuri, se încalcă principiul ne bis in idem.

În fine, într-o altă ordine de idei, independent de susținerile precedente, pentru că penalitățile aplicate de organele fiscale au natură penală conform CEDO, indiferent că sunt stabilite pentru plata cu întârziere sau pentru nedeclarare, la individualizarea pedepsei, în cadrul procesului penal, trebuie luat în considerare faptul că același subiect a mai fost sancționat definitiv pentru aceeași faptă.

[1] A se vedea D. Nițu, Noi valențe ale principiului non bis in idem, disponibil la www.universuljuridic.ro.

[2] Hotărârea este disponibilă la adresa hudoc.echr.coe.int. Pentru traducerea acestei hotărâri în limba română, a se vedea și articolul Hotărârea CEDO pe care trebuie să o știți în 2017: cele 50 de umbre ale lui ne bis in idem, M. Mazilu-Babel, C.I. Făt și C. Grigoraș, publicat pe www.juridice.ro.

[3] Zoran Spasic a fost urmărit penal în Germania pentru comiterea unei înșelăciuni la Milano în 2009, iar, în paralel, acesta a fost condamnat în Italia pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni la o pedeapsă privativă de libertate de un an și amendă de 800 de euro. Zoran Spasic, care era deja incarcerat în Austria pentru comiterea altor infracțiuni, a plătit amenda, fără a executa pedeapsa privativă de libertate. În urma unui mandat european de arestare emis de Germania, autoritățile austriece l-au predat Zoran Spasic autorităților germane, iar în fața autorităților germane, în așteptarea judecății pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune (săvârșită în Italia), a susținut că, în temeiul principiului ne bis in idem, nu poate fi urmărit penal pentru aceleași fapte, întrucât a fost deja pronunțată împotriva sa, în Italia, o hotărâre definitivă executorie. Autoritățile germane au considerat că, în lumina CAAS, principiul ne bis in idem nu se aplică întrucât pedeapsa privativă de libertate nu a fost încă executată în Italia. Zoran Spasic  a arătat că cerința privind executarea prevăzută de CAAS nu poate să restrangă în mod valabil domeniul de aplicare al Cartei UE și că trebuie să fie pus în libertate, dat fiind ca a plătit amenda de 800 de euro și a executat astfel pedeapsa aplicată.

[4] A se vedea M. Mazilu-Babel, C.I. Făt și C. Grigoraș, loc. cit., www.juridice.ro.

[5] Idem.

[6] În cauza Phillips c. Regatului Unit, CEDO a considerat că caz cu privire la articolul 6 referitor la plângeri în ceea ce privește procedurile de confiscare introduse împotriva unei persoane cu privire la veniturile din infracțiuni privind drogurile și care intervin după condamnarea individului pentru aceste infracțiuni).

[7] A se vedea M. Mazilu-Babel, C.I. Făt și C. Grigoraș, loc. cit., www.juridice.ro. În cauza A și B c. Norvegiei, Curtea Supremă din Norvegia a constatat că împrejurările care au constituit baza pentru sancțiunea fiscală și condamnarea penală – ambele se refereau la omisiunea de a furniza anumite informații cu privire la veniturile din declarația fiscale – au fost suficient de similare pentru a satisface cerința idem. Curtea europeană a conchis că elementul suplimentar de fraudă, care caracterizează fapta penală, nu afectează realizarea condiției să fie vorba despre aceeași faptă (idem).

[8] Referitor la Suedia, în alte cazuri (care implică penalități fiscale de 40% și 20%), Curtea a statuat că procedurile au fost, de asemenea, „penale” nu numai în sensul articolului 6 al Convenției (a se vedea Janosevic împotriva Suediei; Västberga Taxi Aktiebolag și Vulić împotriva Suediei), ci și în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 (a se vedea Manasson v Suedia; Synnelius și Edsbergs Taxi AB împotriva Suediei; Carlberg împotriva Suediei s.a.).

[9] A se vedea M. Mazilu-Babel, C.I. Făt și C. Grigoraș, loc. cit., www.juridice.ro. În cauza A și B c. Norvegiei, în urma unui control fiscal efectuat în anul 2005, autoritățile fiscale au depus în toamna anului 2007 o plângere penală împotriva primului reclamant și a altora. În decembrie 2007, el a fost interogat în calitatea de acuzat și a fost ținut în arest timp de patru zile. Cu referire, printre altele, la urmărirea penală, în august 2008, autoritățile fiscale l-au avertizat că vor modifica declarația lui fiscală, inclusiv în ceea ce privește anul 2002, pe motiv că acesta a omis să declare NOK 3259341 (suma în coroane norvegiene). Acest avertisment a fost emis ca urmare a controlului fiscal efectuat de către autoritățile fiscale în programul Software Innovation AS, a urmăririi penale și a dovezilor prezentate de acesta în cadrul acestei din urmă proceduri. În octombrie 2008, Økokrim a pus în mișcare acțiunea penală împotriva reclamantului cu privire la infracțiuni fiscale. La 24 noiembrie 2008, autoritățile fiscale au modificat declarația fiscală și i-au ordonat să plătească sancțiunea fiscală în cauză. Decizia a avut în vedere, printre altele, și probele date de primul și al doilea reclamant în timpul declarațiilor din cadrul anchetei penale. Două luni mai târziu, la data de 2 martie 2009, Tribunalul districtual l-a condamnat pentru fraudă fiscală în legătură cu omisiunea de a declara pentru anul 2002 respectiva sumă. Curtea consideră că este deosebit de important că, în sentința de condamnare la un an de închisoare, Tribunalul districtual, în conformitate cu principiile generale de drept intern privind condamnările penale a avut în vedere faptul că primul reclamant a fost deja sancționat în mod semnificativ prin impunerea sancțiunii fiscale.

[10] În fapt, s-a constatat că, în urma auditului fiscal pe anul 2005, autoritățile fiscale au depus o plângere penală la Økokrim, în toamna anului 2007, și împotriva celui de-al doilea reclamant, cu privire la omisiunea de a declara NOK 4561881, venitul pentru anul fiscal. Administrația fiscală l-a avertizat că ia în considerare posibilitatea de a modifica declarația sa fiscală pe motivul că acesta a omis să declare venitul respectiv, și să impună astfel o penalitate fiscală. La data de 11 noiembrie 2008, procurorul l-a trimis în judecată pe reclamant cu privire la o fraudă fiscală realizată în urma omiterii declarării respectivului venit, ceea ce a reprezentat o datorie fiscală de NOK 1302526, și a solicitat City Court să adopte o hotărâre în procedura sumară bazată pe recunoașterea vinovăției. Judecata penală a ajuns într-un stadiu relativ avansat până în data 5 decembrie 2008, respectiv atunci când administrația fiscală a schimbat declarația fiscală, conducând la constatarea faptului că acesta datora respectiva suma și ordonându-i să plătească sancțiunea fiscală incidentă.

Astfel, după cum se poate observa din cele de mai sus, încă din momentul sesizării poliției de către autoritățile fiscale, în toamna anului 2007, și până la decizia de a impune o pedeapsă fiscală ce a fost luat în data de 5 decembrie 2008, procedura penală și procedura fiscală au fost derulate în paralel și au fost interconectate. Această situație de fapt este similară cu cea prezentă în cazul primului reclamant.

Este adevărat că perioada de nouă luni – din momentul în care decizia autorităților fiscale din 5 decembrie 2008 a devenit definitivă până la condamnarea celui de-al doilea reclamant în data 30 septembrie 2009 de către Tribunalul Municipal (City Court) – a fost ceva mai mare decât diferența de două luni și jumătate existentă în cazul primului reclamant. Cu toate acestea, acest lucru s-a datorat faptului faptul că al doilea reclamant și-a retras mărturisirea în februarie 2009, cu consecința că a trebuit să fie pus sub acuzare din nou, la 29 mai 2009, în dezbatere în contradictorie. Această împrejurare rezultată din schimbarea poziției celui de-al doilea reclamant nu este suficientă pentru a deconecta în timp procedura fiscală și procedurile penale. În special, timpul suplimentar scurs înainte de audierea din procesul penal nu poate fi considerat disproporționat sau nerezonabil, având în vedere cauza lui. Și ceea ce rămâne semnificativ este faptul că, la fel ca și în cazul primului reclamant, sancțiunea fiscală a fost într-adevăr luată în considerare de către Tribunalul Municipal în stabilirea sentinței penale dispuse.

Posibilitatea aplicării penalităților cumulate ar fi trebuit să fie anticipată și în aceste circumstanțe. Procedurile penale și administrative s-au desfășurat în mare parte în paralel și au fost strâns legate între ele. Din nou, faptele ce au fost stabilite într-un singur set au fost utilizate în celălalt set și, în ceea ce privește proporționalitatea pedepsei globale, s-a luat în considerare sancțiunea fiscală atunci când s-a stabilit pedeapsa. Pentru traducerea hotărârii, a se vedea M. Mazilu-Babel, C.I. Făt și C. Grigoraș, loc. cit., www.juridice.ro.