INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSEI. CONCEPT ȘI FELURI

Mihai Adrian Hotca

1. Concept [1]

       Individualizarea (personalizarea) pedepselor este operaţiunea prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile apărării sociale, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Infracţiunile, chiar dacă sunt de aceeași specie, se pot înfăţişa în cele mai diverse moduri, relevând grade diferite de pericol social[2], iar infractorii pot prezenta, de mai multe ori, o periculozitate socială diferită, deși au comis aceeași infracțiune.

      În cazul în care este neconcordanţă sau chiar disproporţie între gravitatea unei infracţiuni şi pedeapsa prevăzută de lege sau între periculozitatea infractorului şi pedeapsa aplicată acestuia, atingerea scopului pedepsei este periclitată, putându-se ajunge chiar la rezultate contrarii acestuia[3].

      În vederea realizării funcţiilor sale, pedeapsa trebuie să fie adaptată la nevoile de îndreptare ale infractorului, cu luarea în considerare a gravităţii infracţiunii săvârşite și periculozității infractorului.

      În doctrină, pe bună dreptate, se consideră că individualizarea pedepsei este o condiţie pentru realizarea scopului pedepsei[4]. Astfel, dacă se aplică infractorului o pedeapsă prea severă faţă de nevoile sale de îndreptare, acesta va reacţiona cel mai probabil în sens negativ, iar dacă i se aplică o pedeapsă prea blândă, există riscul real ca el să fie implicit încurajat să comită şi alte infracțiuni în viitor.

      Într-o altă ordine de idei, precizăm că personalizarea pedepselor nu se află în opoziţie cu promptitudinea aplicării acestora, ci, dimpotrivă, cele două idei se completează reciproc, în sensul că aplicarea promptă a unor pedepse corect individualizate constituie premisa că scopul acestora  va fi atins.

2. Formele individualizării pedepsei

2.1. Aspecte introductive

      Diversitatea infracţiunilor şi a tipurilor de personalitate, pe care le pot prezenta infractorii, impun măsuri penale adecvate, care să poată apăra societatea de infracţionalitate şi, totodată, să prevină săvârşirea de infracţiuni. Stabilirea pedepselor şi determinarea limitelor acestora este o activitate la care îşi aduc contribuţia mai mulţi factori. La această activitate complexă concură, prin eforturi conjugate și în manieră proprie, legiuitorul, judecătorii şi administraţiile locurilor de detenţie.

      Prima formă (operațiune) a individualizării pedepselor o face legiuitorul cu prilejul înscrierii acestora în normele de incriminare, fiind denumită individualizare legală. O altă adaptare a pedepsei o efectuează judecătorul cu ocazia aplicării pedepsei persoanei care a săvârşit infracţiunea. Această formă de individualizare este numită individualizare judiciară sau judecătorească. În fine, o altă operaţiune de adaptare a pedepsei este făcută în timpul executării pedepsei de către administraţia locului de detenţie, care poartă denumirea de individualizare administrativă.

2.2. Individualizarea legală

      Individualizarea legală se realizează de către legiuitor, în mod abstract, şi este refectată de conținutul normelor juridice substanţiale care reglementează criteriile generale de individualizare a pedepsei, cauzele care atenuează sau agravează pedeapsa, condiţiile în care se poate dispune individualizarea executării pedepsei, categoriile pedepselor, gradele pedepselor şi limitele generale şi speciale ale pedepselor.

      În doctrină, se consideră că „operaţia de individualizare (a pedepsei – n.n.) nu poate fi decât o operaţie post delictum care, în mod necesar, trebuie să se efectueze, în integralitatea sa, după ce fapta a fost săvârşită şi constatată judecătoreşte. Atâta timp cât nu s-a săvârşit o infracţiune şi nu există răspundere penală, nu se poate vorbi de o individualizare a pedepsei, în sensul propriu al acestei noţiuni, căci lipseşte atât obiectul supus operaţiei de adaptare (sancţiunea concretă), cât şi unul dintre elementele faţă de care trebuie să se înfăptuiască adaptarea (infracţiunea, cu gradul său de pericol social concret propriu). De aceea, credem, individualizarea pedepselor poate fi numai judiciară şi administrativă[5].

      Într-adevăr, în sens propriu, prin operaţiunea de individualizare a pedepsei trebuie să se înţeleagă adaptarea unei pedepse faţă de o persoană care a comis o infracţiune. Însă, apreciem că tratarea subiectului individualizarea legală a pedepsei este, dacă nu necesară, cel puţin utilă în cadrul temei mai largi a individualizării pedepsei. Într-adevăr, se poate spune că legiuitorul efectuează şi el o activitate de individualizare a pedepsei, dar care nu este una concretă, ci abstractă[6].

      Legiuitorul instituie, aşadar, cadrul general şi special al aplicării şi executării pedepselor. Prin reglementarea condiţiilor în care trebuie să aibă loc individualizarea judiciară şi cea administrativă, legiuitorul nu efectuează o activitate de personalizare concretă a pedepselor, dar oferă organelor implicate în aplicarea legii toate elementele necesare unei corecte adaptări a pedepselor.

      În primul rând, legiuitorul stabileşte cadrul general al pedepselor care cuprinde pedepsele ce se pot aplica infractorilor şi limitele generale ale acestora. Spre exemplu, în funcţie de rolul pe care îl au, pedepsele sunt împărţite în pedepse principale, complementare şi accesorii.

      În al doilea rând, legiuitorul a prevăzut la fiecare infracţiune felul pedepsei sau limitele speciale ale aplicării acesteia. Astfel, la anumite infracţiuni este prevăzută pedeapsa detenţiunii pe viaţă, la altele pedepse pecuniare etc.

      În al treilea rând, în Codul penal sunt reglementate anumite cauze care imprimă faptei un pericol social mai ridicat sau mai scăzut, iar făptuitorului o periculozitate diferită faţă de media abstractă. Este vorba de aşa-numitele cauze de modificare a pedepsei. Ele pot avea ca efect agravarea sau atenuarea pedepsei ce se va aplica.

      În al patrulea rând, legiuitorul reglementează sancțiuni sau măsuri de individualizare diferite în ceea ce priveşte anumite categorii de infractori, cum sunt minorii sau persoanele juridice.

2.3. Individualizarea judiciară (judecătorească)

      Individualizarea judecătorească se efectuează de către instanţa de judecată investită cu soluţionarea raportului penal de răspundere. În acest demers, magistratul va ţine seama de prevederile art. 74 C. pen.

      Codul penal consacră, ca regulă, sistemul pedepselor relativ determinate. Sunt şi unele excepţii, cum ar fi: detenţiunea pe viaţă, dizolvarea etc. Acest sistem recunoaşte magistratului care aplică pedeapsa un rol foarte important în opera de adaptare a sancţiunilor penale celor care răspund penal.    

2.4. Individualizarea administrativă

      Individualizarea administrativă a pedepselor este apanajul administraţiei locului de detenţie[7]. Reglementarea unor criterii raţionale de individualizare legală şi judiciară trebuie dublată şi de reguli realiste referitoare la executarea sancţiunilor de drept penal, deoarece primele două forme de individualizare ar rămâne fără eficienţă dacă individualizarea administrativă nu este realizată în condiţii satisfăcătoare. Administraţia locului de detenţie trebuie să repartizeze condamnaţii în funcţie de criteriile prevăzute de lege (antecedente penale, sex, vârstă etc.).

      Potrivit art. 31 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal[8], regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt, în ordinea descrescătoare a gradului de severitate, următoarele: regimul de maximă siguranţă; regimul închis; regimul semideschis; regimul deschis.

      Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate se diferenţiază în raport cu gradul de limitare a libertăţii de mişcare a persoanelor condamnate, modul de acordare a drepturilor şi de desfăşurare a activităţilor, precum şi cu condiţiile de detenţie.

      Stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate se realizează de către o comisie alcătuită din: directorul penitenciarului, care este şi preşedintele comisiei, şeful serviciului sau biroului pentru aplicarea regimurilor şi şeful serviciului sau biroului educaţie ori şeful serviciului sau biroului asistenţă psihosocială [art. 32 din Legea nr. 254/2013].

 [1] Pentru abordări monografice ale instituţiei individualizării pedepsei, a se vedea: J. Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; Şt. Daneş, V. Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Juridică, Bucureşti, 2003.

[2] Termenul individualizare este preluat din franceză, dar acesta a fost preluat la rândul său din latinescul individuum.

 [3] A se vedea Gh. Diaconu, op. cit., p. 75-76.

 [4] A se vedea Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., p. 66.

 [5] Şt. Daneş, V. Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Juridică, Bucureşti, 2003, p. 80. Un alt autor arată că individualizarea legală este o „falsă individualizare” (R. Saleilles, L’ individualisation de la peine, ed. a II-a, Paris, 1909, p. 201).

[6] Rolul individualizării abstracte (legale) a pedepselor se vădeşte în situaţiile în care legislaţia nu furnizează condiţiile necesare unei operaţii de adaptare judiciară sau administrativă a pedepsei. Să presupunem că legiuitorul ar prevedea numai pedepse nedeterminate, fie în sens absolut (adică instanţa să dispună numai condamnarea), fie în sens relativ (instanţa să stabilească numai minimul sau maximul). De asemenea, importanţa individualizării abstracte este evidentă în cazul pedepselor absolut determinate. Teoria pedepsei determinate a avut mai mulţi susţinători (Alimena, Ferri, Garofalo, Saleilles etc.) şi a fost consacrată parţial în sistemele de common law. Majoritatea autorilor s-au opus instituirii pedepselor nedeterminate.

 [7] Pentru mai multe date privind individualizarea administrativă a pedepsei, a se vedea: I. Chiş, I.C. Niţă, op. cit.; I. Oancea, Drept execuţional penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.

[8] M. Of. nr. 514 din 14 august 2013.