INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A STABILIRII SAU EXECUTĂRII PEDEPSEI. CÂTEVA CONSIDERAȚII GENERALE

Mihai Adrian Hotca

      Chestiunea tratamentului sancţionator al delincvenţilor primari sau de ocazie a format obiectul preocupărilor multor jurişti, inclusiv al unor congrese internaţionale[1]. Primul proiect de lege referitor la atenuarea executării pedepselor a fost elaborat de senatorul francez Berranger în anul 1884, dar care nu a fost aprobat de legiuitorul francez. În anul 1888, preluând ideile senatorului Berranger, statul belgian a adoptat o lege care reglementa o măsură de individualizare neprivativă de libertate a pedepsei închisorii.

      Precedente judiciare ale individualizării executării pedepsei închisorii, fără executarea acesteia, au existat şi anterior adoptării legii belgiene. Astfel, în anul 1841, un judecător din Boston a suspendat pronunţarea hotărârii de condamnare a unui infractor la cererea unui cizmar pe nume John Augustus, care a solicitat judecătorului să i-l încredinţeze pe infractorul ce urma să fie condamnat pentru a-i supraveghea el conduita[2]. Judecătorul a dispus, pe lângă amânarea pronunţării pedepsei, ca cizmarul să se prezinte în faţa sa împreună cu infractorul după trecerea unei durate de timp. În cazul în care făptuitorul îşi schimba comportamentul în perioada de timp stabilită, hotărârea nu se mai pronunţa, iar, în caz contrar, urma să se dispună condamnarea celui în cauză. Această măsură a fost reglementată apoi în statul Massachussetts, în anul 1878. Potrivit acestei legi, infractorii care beneficiau de prevederile sale aveau obligaţia unei conduite corespunzătoare, a cărei verificare era în sarcina unui funcţionar (probation officer).

      Tot în secolul al XIX-lea, şi alte state (Anglia, în anul 1887; Noua Zeelandă, în anul 1886; Franţa, în anul 1891; Cantonul Geneva, în anul 1892; Portugalia, în anul 1893 etc.) au legiferat probaţiunea sau suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

      În legislaţia românească măsurile de individualizare a executării pedepselor privative de libertate au fost consacrate pentru prima dată prin Legea XXXVI din anul 1908, care a reglementat suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

      În prezent, legislaţiile statelor prevăd printre mijloacele de individualizare a executării pedepselor: probaţiunea; suspendarea condiţionată a executării pedepsei; amânarea pronunţării pedepsei; suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; executarea pedepsei prin arest la domiciliu etc.   

      Realităţile sociale şi particularităţile infractorilor au determinat, alături de individualizarea clasică a pedepsei, apariţia şi folosirea unor mijloace adecvate noilor nevoi de apărare socială.

      Viaţa socială a demonstrat că, în foarte multe cazuri, reeducarea infractorilor prin mijloace tradiţionale (în principal, prin executarea pedepsei în penitenciar) este ineficientă sau nu este utilă în toate situaţiile.

      Într-adevăr, având în vedere că scopul pedepsei este reeducarea infractorilor, se impune căutarea şi întrebuințarea, pe lângă instrumentele comune (clasice, tradiţionale) de individualizare a executării pedepsei, a unor măsuri de adaptare care să se plieze pe specificul anumitor infractori.

      În opera legiferării şi, ulterior, a aplicării legii penale nu se poate face abstracţie de faptul că anumite categorii de infractori trebuie tratate penalmente în mod diferit.

      Este vorba, în primul rând, despre infractorii tineri, infractorii primari şi despre cei mai puţin periculoşi. Specificul comun al acestor infractori – periculozitatea scăzută – impune un tratament sau regim sancţionator corespunzător, deoarece ei nu vădesc indicii de incorigibilitate sau antisocialitate acute.

      În schimb, infractorii cu antecedente penale majore și, în special, recidiviștii, trebuie supuși unui regim sancționator mai aspru, tocmai având în vedere faptul că, în ciuda unei condamnări aceștia au continuat activitatea infracțională, manifestând o antisocialitate accentuată. 

      Codul penal român reglementează următoarele măsuri (mijloace) de individualizare judiciară a stabilirii sau executării pedepsei:

  • renunţarea la aplicarea pedepsei;
  • amânarea aplicării pedepsei;
  • suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
  • liberarea condiționată.

      Prin modalităţile menţionate mai sus, individualizarea judiciară a executării pedepsei are vocaţie de aplicare în cazul infractorilor primari sau al celor cu antecedente penale minore şi care au comis infracţiuni cu un pericol social relativ redus. Totodată, instanţa trebuie să-şi formeze convingerea că cel condamnat se poate reeduca prin propria lui voinţă, acordându-i o şansă în acest sens, de regulă, sub condiţia ca într-o anumită perioadă de timp să confirme acest lucru.

      Modalităţile de individualizare a pedepselor neprivative de libertate pornesc de la ideea că, în cazul infracţiunilor ce prezintă un pericol social redus, trebuie evitat contactul condamnaților cu penitenciarul, unde ar putea fi influenţaţi de alţi infractori, mai periculoşi.

      O întrebare legitimă este următoarea: În ce măsură dispozițiile Codului penal privind individualizarea judiciară a pedepsei respectă Regulile minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo) și standardele europene reglemetate în mai multe instrumente juridice?[3]. Răspunsul nostru este că standardele sunt respectate parțial, însă mai sunt necesare anumite modificări atât în ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, cât și (mai ales) referitor la implementarea standardelor europene în materie de penitenciare.

În data de 25 aprilie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o hotărâre-pilot în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României[4].

Prin această hotărâre, Curtea a reiterat existenţa unor probleme structurale în ceea ce priveşte suprapopularea locurilor de detenție din România și, deși a confirmat anumite progrese, a recomandat măsuri suplimentare din partea autorităţilor naţionale, de natură logistică, de politică penală, precum și introducerea unor remedii de natură preventivă şi compensatorie, pentru persoanele aflate în astfel de situaţii.

Curtea a acordat autorităţilor din România un termen de şase luni de la momentul rămânerii definitive a hotărârii pentru prezentarea, în cooperare cu Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, a unui plan de acţiune care să identifice măsurile suplimentare și calendarul adoptării acestora[5].

După aproape 3 luni de la pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, un prim pas, pentru respectarea acestei hotărâri, îl constituie adoptarea Legii nr. 169/2017 privind modificarea și completarea Legii nr. 254/2013.

Analizând schimbările aduse de Legea nr. 169/2017, cele mai importante sunt următoarele:

  • introducerea art. 551, în corpul Legii nr. 254/2013, care prevede o măsură compensatorie (6 zile la fiecare 30 de zile de detenție), în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare;
  • reglementarea dreptului deţinutului de a renunţa la procentul de 40% din remuneraţie, care-i revine pentru munca prestată, în schimbul obţinerii unor zile în plus la perioada considerată ca executată;
  • modificarea duratelor pedepsei considerate executate, pe baza muncii prestate.

Considerăm că, prin modificările aduse de Legea nr. 169/2017 s-au făcut pași importanți pentru armonizarea legislației interne cu jurisprudența CEDO și standardele europene în materia individualizării pedepselor.

În ceea ce ne privește, considerăm că, în cazul infractorilor mai puțin periculoși, ar putea fi reglementată detenția la domiciliu, detenția la sfârșit de săptămână și revenirea la executarea pedepsei la locul de muncă.

 [1] Primul congres ale cărui dezbateri au ca avut ca obiect şi această temă a fost organizat la Londra, în anul 1972. Pentru mai multe referinţe, a se vedea I.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

 [2] A se vedea C. Bulai, Manual de drept penal, p. 520-522.

[3] Dintre documentele juridice adoptate la nivel european, care conțin amintim: Recomandarea (92) 16 din 19 octombrie 1992 referitoare la Regulile europene privind sancţiunile şi măsurile comunitare; Recomandarea (99) 22 din 30 septembrie 1999 privind supraaglomerarea penitenciarelor şi creşterea populaţiei din penitenciare; Recomandarea (2003) 22 din 24 septembrie 2003 privind liberarea condiţionată. Acestea recomandă introducerea unor pedepse neprivative de libertate, non-custodiale, care să permită o mai bună individualizare a pedepsei.

[4] Procedura hotărârii pilot este o formă de cooperare între Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi statele reclamate, prin care se urmărește adoptarea unor măsuri cu caracter general care aibă aptitudinea de rezolva respectiva problemă sistemică, instrumente sau mijloace acceptabile din perspectiva jurisprudenței instanței de la Strasbourg. Conform jurisprudenței CEDO, statele au libertatea de a alege măsurile prin acestea înțeleg să-și execute obligaţia de a se supune hotărârii-pilot.

[5] Totodată, Curtea a dispus suspendarea examinării cererilor aflate pe rolul său şi necomunicate încă Guvernului pentru observaţii.