PROCEDURA RECUNOAȘTERII ÎNVINUIRII ȘI RECURSUL ÎN CASAȚIE

 

(Excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 434 alin. (2) lit. f) – decizia Curții Constituționale nr. 651/2017)

Conf. univ. dr., avocat Norel Neagu[1]

 

 1. Sesizarea formulată

Potrivit dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) C.pr.pen., nu pot fi atacate cu recurs în casație soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii. Este de remarcat faptul că, spre deosebire de prevederile art. 434 alin. (2) lit. a)-d) și g), unde se prevede expres că nu pot fi atacate cu recurs în casație hotărârile instanțelor, în cazul art. 434 alin. (2) lit. f) C.pr.pen. se specifică expres faptul că urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii nu pot fi atacate cu recurs în casație soluțiile pronunțate de instanță. 

Diferența este făcută de procedura specifică prevăzută în art. 374 alin. (4) și art. 375 C.pr.pen. Astfel, în cazul procedurii privind recunoașterea învinuirii, faptele fiind recunoscute de către inculpat așa cum au fost descrise în actul de sesizare, legiuitorul a considerat firesc să nu mai poată fi supusă recursului în casație soluția instanței de condamnare a inculpatului, urmare a recunoașterii faptelor. În schimb, poate fi supusă recursului în casație hotărârea instanței dată în această procedură, dacă această hotărâre a fost dată cu încălcarea prevederilor legale.

În orice altă interpretare a prevederilor legale s-ar aduce atingere dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 16, art. 21, art. 24 și art. 53 din Constituția României, întrucât s-ar restrânge fără o justificare obiectivă și proporțională dreptul inculpatului de a avea un proces echitabil în care soluția dispusă în procedura recunoașterii învinuirii, deși evident nelegală, să nu poată fi reformată de către instanța ierarhic superioară, în acord cu prevederile codului penal, ale codului de procedură penală și ale Constituției României. Astfel, dacă s-ar interpreta că în această situație prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) C.pr.pen. nu permite atacarea cu recurs în casație a deciziilor pronunțate de curțile de apel ca instanțe de apel nu numai în ceea ce privește soluția instanței, ci în ceea ce privește întreaga hotărâre, o astfel de prevedere legală ar fi neconstituțională.

2. Calea extraordinară de atac a recursului în casație

În reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, şi nu extraordinară, determinând verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punct de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile[2].

Astfel, spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Motivele de recurs, potrivit noii reglementări, se limitează la cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare – necompetenţa instanţei -, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcarea legii penale, unele având implicaţii şi în soluţionarea acţiunii civile[3].

Referitor la persoanele care pot formula cerere de recurs în casaţie, potrivit art. 436 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Procurorul poate declara recurs în casaţie atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de achitare, inculpatul nu poate declara recurs cu privire la temeiul achitării, acest aspect neîncadrându-se, de altfel, în niciunul dintre cazurile în care se poate face recurs în casaţie, prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. În fine, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă[4].

Pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive – prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege – ca garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Scopul recursului în casaţie este acela de a îndrepta erorile de drept comise la judecarea apelului[5].

3. Situații de inechitate, discriminare și împiedicarea accesului la justiție

Prin recurgerea la procedura abreviată în cazul recunoașterii învinuirii prevăzută în art. 374 alin. (4) și art. 375 C.pr.pen., inculpatul nu renunță la dreptul său de a fi judecat cu respectarea principiului legalității și a dreptului la un proces echitabil, ci doar la administrarea de probe în cadrul fazei judecății, judecându-se pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Așadar, singura diferență între inculpatul care se judecă în procedura simplificată și cel care este judecat în procedura de drept comun o constituie recunoașterea sau nerecunoașterea situației de fapt descrise în rechizitoriu și administrarea sau neadministrarea de probe în cursul judecății.

Or, aceste aspecte care diferențiază pe cel care recurge la procedura simplificată de cel care optează pentru procedura de drept comun țin de judecata pe fond a cauzei, care face obiectul aprecierii instanței de fond ori a instanței de apel, dar care nu mai poate face obiectul unei analize de substanță pe calea recursului în casație. Într-adevăr, pe calea recursului în casație nu se analizează și nu se reformează fondul cauzei, ci doar se analizează dacă hotărârea instanței de apel respectă principiul legalității și dreptul la un proces echitabil. În momentul în care se dispune o hotărâre definitivă, atât inculpatul care a optat pentru procedura simplificată, cât și cel care a optat pentru procedura de drept comun sunt în situații identice, în măsura în care hotărârea dispusă de instanța de apel este nelegală, aceștia beneficiind de dreptul la o hotărâre legală prin prisma normelor de drept aplicabile.

Nu se poate spune că prin optarea pentru aplicarea procedurii simplificate, inculpatul care recunoaște faptele săvârșite și forma de vinovăție reținută în actul de sesizare devine un fel de paria al societății, subiect al unor hotărâri nelegale, ci acesta beneficiază în continuare de drepturile fundamentale recunoscute în Constituție, în tratatele internaționale la care România este parte și în legislația internă. Unul din aceste drepturi este dreptul la libertate, care poate fi afectat prin dispunerea unei hotărâri nelegale de către instanța de apel.

În practica judiciară există numeroase situații în care se pot dispune hotărâri nelegale în procedura simplificată. Nu se poate cere inculpatului să trateze sistemul de justiție ca pe o ruletă, apreciind apriori dacă judecătorul cauzei este suficient de bine pregătit profesional pentru a dispune o hotărâre legală, astfel încât să opteze pentru una sau alta dintre procedurile aflate la dispoziție după cum apreciază că este necesar să promoveze ulterior un recurs în casație sau nu. Scopul introducerii procedurii simplificate în codul de procedură penală a fost acela al degrevării instanțelor de judecată de procese prin reducerea duratei judecății, pentru respectarea termenului rezonabil al procesului și oferirea pe cale de consecință a unor beneficii persoanei care recurge la procedura simplificată, constând în reducerea limitelor de pedeapsă. În nici un caz nu s-a urmărit prin introducerea instituției procedurii simplificate în codul de procedură penală acoperirea unor hotărâri nelegale ale instanței de apel și nici încurajarea judecătorilor de la aceste instanțe să trateze cu superficialitate cazurile în care se recurge la procedura simplificată, cunoscând că nu este posibilă în nici un fel reformarea acestor hotărâri.

S-au întâlnit situații în practica judiciară în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală, fie prin abrogarea incriminării, fie prin schimbarea elementelor constitutive ale infracțiunii (prin modificarea legislației sau decizie a Curții Constituționale, ulterior trimiterii în judecată). În cazul unei hotărâri nelegale care nu ține cont de aceste realități, este injust ca cel care optează pentru procedura ordinară de judecată să beneficieze de vocația exercitării unui recurs în casație, iar cel care optează pentru procedura simplificată să execute o pedeapsă aplicată pentru o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală.

De asemenea, există situații, în care instanța de apel desființează total sau parțial sentința legală a primei instanțe și dispune o hotărâre nelegală, prin aplicarea unor limite de pedeapsă neprevăzute de lege, încălcând flagrant principiul legalității. Mai grav este când această situație intervine cu încălcarea unor decizii de îndrumare ale Tribunalului Suprem, valabile și astăzi, ori a unor recursuri în interesul legii sau hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care sunt obligatorii în ceea ce privește aplicarea. Interzicerea reformării unor astfel de soluții pe calea recursului în casație trimite în derizoriu atât principiul legalității, cât și dreptul la un proces echitabil.

Aceste situații de inechitate, discriminare și împiedicare a accesului la justiție nu apar însă numai în ceea ce îl privește pe inculpatul care optează pentru procedura simplificată, ci și în ceea ce îi privește pe ceilalți participanți la procesul penal. Astfel, o hotărâre nelegală dată în favoarea inculpatului (spre exemplu, inculpatul este judecat de o instanță inferioară celei legal competente, care dispune o hotărâre nelegală în favoarea sa, ori în cazul în care instanța în mod greșit dispune încetarea procesului penal, sau în situația în care inculpatului i se aplică o pedeapsă sub minimul special, fără reținerea vreunei cauze de atenuare) nu poate fi reformată, deși se încalcă în mod clar principiul legalității, principiu fundamental în materie constituțională și penală. În această situație, nici procurorul, nici partea civilă sau responsabilă civilmente nu beneficiază de calea extraordinară de atac a recursului în casație, deși aceștia au fost puși într-o situație pe care nu o pot controla. Niciunul dintre participanții în proces nu poate influența în vreun fel decizia inculpatului de a urma sau nu procedura simplificată, astfel că nu li se poate imputa acestora opțiunea unei alte persoane, pentru a le împiedica să beneficieze de dreptul fundamental la reformarea unei hotărâri date cu încălcarea legii.

Nu există nicio diferență între procurorul ori partea civilă sau partea responsabilă civilmente care participă la o ședință de judecată în procedura simplificată și cei care participă la o ședință de judecată în procedura ordinară, singura diferență fiind dată de opțiunea inculpaților din respectivele cauze. În această situație, diferențierea între categorii de participanți (procuror, parte civilă, parte responsabilă civilmente) din procese diferite în funcție de opțiunea inculpatului din acea cauză, în ceea ce privește accesul la o cale extraordinară de atac este nejustificată obiectiv și nerezonabilă.

4. Încălcarea principiului egalității și nediscriminării și a liberului acces la justiție ca o componentă a dreptului la un proces echitabil

Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice[6].

Art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. Or, din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea apelului, inculpatul, dar mai ales procurorul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente dintr-o cauză soluţionată în apel în procedura simplificată se află într-o situaţie similară cu părţile din procesele penale soluţionate instanţele de apel în procedura ordinară, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel fiind, tratamentul juridic diferenţiat care rezultă din dispoziţiile de lege criticate este nejustificat şi conduce la o discriminare[7].

Aşa cum a statuat Curtea Constituțională în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“- şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Curtea Constituțională a reținut într-o cauză similară că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social[8].

Mai mult, pornind de la scopul recursului în casaţie – acela de a asigura posibilitatea îndreptării erorilor de drept comise la soluţionarea apelului, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege – şi de la rolul procurorului în cadrul procesului penal în calitate de titular al dreptului de a formula cerere de recurs în casaţie, exigenţele dreptului la un proces echitabil impun asigurarea verificării pe calea recursului în casaţie – şi la iniţiativa procurorului în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac – a legalităţii deciziilor pronunţate de instanţele de apel în procedura simplificată, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor[9].

Având în vedere cele mai sus arătate, este evident că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, care exclud deciziile pronunţate de instanţele de apel ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii – decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor – de la exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. În cazul în care legea – norma de procedură penală şi/sau norma de drept penal substanţial – este încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât şi părţii interesate posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii prin casarea hotărârii nelegale. Or, dispoziţiile de lege criticate nu asigură existenţa remediului pentru cazul încălcării legii şi creează un vid de reglementare în ceea ce priveşte desfiinţarea deciziilor nelegale pronunţate de instanţele de apel ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii – decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor -, lipsind, pe de o parte, procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal, iar, pe de altă parte, părţile de posibilitatea apărării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime[10].

5. Decizia Curții Constituționale

Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părţi o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării apelului prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal[11].

Curtea s-a bazat în special pe considerentele deciziei nr. 540/2016 evocată supra și pe doctrina ”dreptului viu”, care produce efecte directe cu privire la determinarea conţinutului normativ al normei de referinţă (Constituţia)[12]. Astfel, Curtea a considerat că se impune reevaluarea efectelor dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală şi reconsiderarea jurisprudenţei sale cu privire la textul de lege criticat[13], având în vedere reevaluarea standardului de protecţie pe care îl asigură art. 16 şi art. 21 din Constituție, în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac şi al sporirii garanţiilor care însoţesc accesul liber la justiţie[14].

De asemenea, Curtea a răspuns în mod indirect la discuția care s-a purtat în ședința din data de 19 septembrie 2017 referitor la soluțiile care se pot dispune în procedura recunoașterii învinuirii: condamnare sau amânarea aplicării pedepsei, așa cum a susținut parchetul că prevăd dispozițiile art. 396 alin. (10) C.pr.pen., sau orice soluție prevăzută în art. 396 C.pr.pen. (achitare, condamnare, încetarea procesului penal, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei). În acest sens, parchetul a solicitat în concluziile scrise ca admiterea excepției de neconstituționalitate să se limiteze la cazurile de recurs în casație compatibile cu cele două soluții presupus posibile în procedura recunoașterii învinuirii: condamnare sau amânarea aplicării pedepsei.

Astfel, prin formularea din paragraful 26 al Deciziei nr. 651/2017, Curtea Constituțională tranșează această dispută teoretică, stabilind practic faptul că este posibilă oricare din soluțiile procesuale prevăzute în art. 396 C.pr.pen. pentru rezolvarea acțiunii penale. Astfel, Curtea statuează că, având în vedere motivele pentru care se poate declara recurs în casaţie, prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi împrejurarea că, în actuala reglementare, nu pot fi atacate cu recurs în casaţie soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, reiese că, într-o cauză soluţionată definitiv potrivit procedurii accelerate, ar rămâne nesancţionate aspecte precum: nerespectarea, în cursul judecăţii, a dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; greşita încetare a procesului penal; neconstatarea graţierii pedepsei sau greşita constatare a acesteia; aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege[15] (s.n.).

6. Concluzie

Decizia nr. 651/2017 atinge un dublu scop: permite supunerea hotărârilor date în procedura recunoașterii învinuirii scrutinului de legalitate al recursului în casație și tranșează disputa privind soluțiile care se pot adopta în această procedură.

 

 

[1] Conf. univ. dr. Norel Neagu, Universitatea Româno-Americană, avocat SCA Hotca&Asociații, norel.neagu@gmail.com.

[2] Curtea Constituțională, dec. nr. 540/2016, publicată în M.Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragr. 16.

[3] Idem, paragr. 17.

[4] Idem, paragr. 18.

[5] Idem, paragr. 20.

[6] Idem, paragr. 20; Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.

[7] În același sens, dar cu referire la situația părților aflate la judecata în apel în fața unor instanțe diferite (Curtea de Apel, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție), Curtea Constituțională, dec. nr. 540/2016, publicată în M.Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragr.21.

[8] În același sens, dar cu referire la situația părților aflate la judecata în apel în fața unor instanțe diferite (Curtea de Apel, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție), Curtea Constituțională, dec. nr. 540/2016, paragr.22.

[9] În același sens, dar cu referire la situația părților aflate la judecata în apel în fața unor instanțe diferite (Curtea de Apel, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție), Curtea Constituțională, dec. nr. 540/2016, paragr.23.

[10] În același sens, dar cu referire la situația părților aflate la judecata în apel în fața unor instanțe diferite (Curtea de Apel, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție), Curtea Constituțională, dec. nr. 540/2016, paragr.24.

[11] Curtea Constituțională, dec. nr. 651/2017, publicată în M.Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, paragr.35.

[12] Curtea Constituțională, dec. nr. 276/2016, publicată în M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, paragr. 19.

[13] Curtea Constituțională, dec. nr. 651/2017, paragr. 19. Anterior acestei soluții, Curtea respinsese în două rânduri aceeași excepție de neconstituționalitate: prin dec. nr. 525/2015, publicată în M. Of. nr. 600 din 10 august 2015 şi prin dec. nr. 879/2015, publicată în M. Of. nr. 179 din 10 martie 2016.

[14] Curtea Constituțională, dec. nr. 651/2017, paragr. 21.

[15] Curtea Constituțională, dec. nr. 651/2017, paragr. 26.