PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE ȘI PRINCIPIUL PROPORȚIONALITĂȚII. DOUĂ CAZURI RECENTE DE ÎNCĂLCARE A ACESTOR PRINCIPII

Mihai Adrian Hotca

1. Conținutul principiului prezumției de nevinovăție

Principiul prezumției de nevinovăție este principiul fundamental al dreptului ce constă în presupunerea că o orice persoană este nevinovată (inocentă) până pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

Așa cum s-a arătat în doctrină, prezumția de nevinovăție a fost proclamată, pentru prima dată ca regulă de drept autonomă, în legislația Statelor Unite ale Americii (secolul al XVIII-lea) și apoi în Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789[1].

De lege lata, prezumția de nevinovăție este reglementată în mai multe izvoare formale, inclusiv în Constituție[2].

 Potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.

Conform art. 4 din Codul de procedură penală: „(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”.

Pe plan internațional sau european sunt, de asemenea, mai multe acte normative care prevăd principiul prezumției de nevinovăție.

Astfel, art. 11 alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului glăsuiește: “Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale”.

Art. 14 pct. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice statuează: “Orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal”.

Art. 6 alin. (2). din CEDO prevede: “Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”.

În fine, art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene statuează: “Orice acuzat este prezumat nevinovat până când vinovăția sa va fi legal stabilită”.

Din 4 alin. (1) C. proc. pen. și art. 23 alin. (11) din Constituție rezultă că prezumarea nevinovăției este un principiu incident în orice relație sau raport juridic cu alte persoane ori cu autorități publice, fiind independentă de existența unei acuzații în materie penală[3], ceea ce înseamnă că are o sferă de cuprindere mai extinsă decât cadrul unui proces penal.

Într-adevăr, atât Legea fundamentală, cât și Codul de procedură penală folosesc termenii persona și orice persoană, aspect ce semnifică faptul că toate persoanele fizice sau juridice se bucură de garanția conferită de principiul prezumției de nevinovăție, iar respectarea acesteia „incumbă nu numai autorităților judiciare, ci și oricărei persoane sau autorități publice”[4].

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 278/2006, când a fost introdusă răspunderea penală a persoanelor juridice, în dreptul penal român, principiul prezumției de nevinovăție a devenit incident și în ceea ce privește entitățile colective cu personalitate juridică care îndeplinesc condițiile legale în vederea angajării răspunderii penale.

Este evident că nici Constituția nu distinge și nici celelalte acte normative aplicabile (CEDO, TUE, Codul de procedură penală etc.) nu cuprind excepții sau derogări de la principiul prezumției de nevinovăție în privința persoanelor juridice, comparativ cu persoanele fizice. Am văzut, de pildă, că art. 4 alin. (1) C. proc. pen. statuează că orice persoană (fizică sau juridică) este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

Art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) prevede că Uniunea Europeană recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Iar art. 6 alin. (3) TUE prevede că drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.

Unul dintre aspectele esențiale ale principiului prezumției de nevinovăție, stabilit de către CEDO, constă în aceea că o instanță sau un funcționar public nu poate să prezinte persoanele suspectate sau acuzate ca fiind vinovate de săvârșirea unei infracțiuni dacă acestea nu au fost judecate și condamnate pentru infracțiunea respectivă printr-o hotărâre definitivă[5]. În plus, conform jurisprudenței CEDO, acest principiu ar trebui să se aplice, tuturor autorităților publice[6].

Din punct de vedere juridic, prezumția de nevinovăție este o garanție procesuală și, totodată, un drept fundamental al persoanelor.

Prezumarea nevinovăţiei este o prezumţie legală relativă, care poate fi răsturnată numai prin pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare. Prezumția de nevinovăție este incidentă în cazul tuturor infracţiunilor şi persoanelor, indiferent de biografia penală a celor acuzați de comiterea de infracțiuni. Prezumţia de nevinovăţie este un drept fundamental al omului și al persoanelor juridice, drept esenţial într-o societate civilizată, fiind inerent statului de drept.

Într-un plan mai larg, prezumția de nevinovăție este o valoare socială menită a estompa ideile preconcepute potrivit cărora punerea sub acuzare a unei persoane este suficientă pentru atragerea oprobiului social și instituirea unor sancțiuni (privări de libertate sau bunuri, interdicții, incapacități sau decăderi).

2. Conținutul principiului proporționalității 

Principiul proporţionalităţii protecţiei valorilor sociale este acel principiu al dreptului ce constă în necesitatea reacţiei contra faptelor periculoase pentru societate şi a existenţei unei echivalenţe (proporţii) între gravitatea comportamentelor antisociale sancţionate şi folosirea legii pentru reprimarea (sancţionarea) acestora [nulla poena (sanctio) sine crimine et necessitate].

Principiul proporţionalităţii ocrotirii valorilor sociale se desprinde din cuprinsul art. 53 din Constituţie. Art. 53 din Constituție prevede: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.

În jurisprudența sa, instanța de contencios constituțional a constatat încălcarea principiului proporționalității. Astfel, prin Decizia nr. 279/2015, Curtea Constituțională a statuat: „în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exerciţiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale[7].

3. Prezentarea unor cazuri recente de încălcare a principiilor proporționalității și prezumției de nevinovăție

3.1. Dispozițiile legale considerate neconstituționale

Art. 167 alin. (1) lit. c) și (4) din Legea nr. 98/2016: „(1) Autoritatea contractantă exclude din procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică/acordului-cadru orice operator economic care se află în oricare dintre următoarele situaţii: (…)

c) a comis o abatere profesională gravă care îi pune în discuţie integritatea, iar autoritatea contractantă poate demonstra acest lucru prin orice mijloc de probă adecvat, cum ar fi o decizie a unei instanţe judecătoreşti sau a unei autorităţi administrative;

(4) Dispoziţiile alin. (1) lit. c) sunt aplicabile şi în situaţia în care operatorul economic sau una dintre persoanele prevăzute la art. 164 alin. (2) este supusă unei proceduri judiciare de investigaţie în legătură cu săvârşirea uneia/unora dintre faptele prevăzute la art. 164 alin. (1)”.

Art. 164 din Legea nr. 98/2016: „(1) Autoritatea contractantă exclude din procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică/acordului-cadru orice operator economic cu privire la care a stabilit, în urma analizei informaţiilor şi documentelor prezentate de acesta, sau a luat cunoştinţă în orice alt mod că a fost condamnat prin hotărâre definitivă a unei instanţe judecătoreşti, pentru comiterea uneia dintre următoarele infracţiuni:

a) constituirea unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, sau de dispoziţiile corespunzătoare ale legislaţiei penale a statului în care respectivul operator economic a fost condamnat;

b) infracţiuni de corupţie, prevăzute de art. 289-294 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, şi infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie prevăzute de art. 10-13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, sau de dispoziţiile corespunzătoare ale legislaţiei penale a statului în care respectivul operator economic a fost condamnat;

c) infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzute de art. 181-185 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, sau de dispoziţiile corespunzătoare ale legislaţiei penale a statului în care respectivul operator economic a fost condamnat;

d) acte de terorism, prevăzute de art. 32-35 şi art. 37-38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, cu modificările şi completările ulterioare, sau de dispoziţiile corespunzătoare ale legislaţiei penale a statului în care respectivul operator economic a fost condamnat;

e) spălarea banilor, prevăzută de art. 29 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, sau finanţarea terorismului, prevăzută de art. 36 din Legea nr. 535/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sau de dispoziţiile corespunzătoare ale legislaţiei penale a statului în care respectivul operator economic a fost condamnat;

f) traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile, prevăzute de art. 209-217 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sau de dispoziţiile corespunzătoare ale legislaţiei penale a statului în care respectivul operator economic a fost condamnat;

g) fraudă, în sensul articolului 1 din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene din 27 noiembrie 1995.

(2) Obligaţia de a exclude din procedura de atribuire un operator economic, în conformitate cu dispoziţiile alin. (1), se aplică şi în cazul în care persoana condamnată printr-o hotărâre definitivă este membru al organului de administrare, de conducere sau de supraveghere al respectivului operator economic sau are putere de reprezentare, de decizie sau de control în cadrul acestuia”.

Art. 81 alin. (1) lit. c) și (4) din Legea nr. 100/2016: „(4) Dispoziţiile alin. (1) lit. c) sunt aplicabile şi în situaţia în care operatorul economic sau una dintre persoanele prevăzute la art. 79 alin. (2) este supusă unei proceduri judiciare de investigaţie în legătură cu săvârşirea uneia/unora dintre faptele prevăzute la art. 79 alin. (1)”.

Art. 79 din Legea nr. 100/2016 are un conținut similar cu cel al art. 164 din Legea nr. 98/2016.

  • Argumentele ce susțin neconstituționalitatea dispozițiilor art. 164 și art. 167 alin. (1) lit. c) şi alin. (4) din Legea nr. 98/2016 și art. 79 și art. 81 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 100/2016

Potrivit art. 167 alin. (4) din Legea nr. 98/2016, excluderea din procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică sau acordului-cadru are loc şi în situaţia în care operatorul economic sau una dintre persoanele prevăzute la art. 164 alin. (2)[8] este supusă unei proceduri judiciare de investigaţie în legătură cu săvârşirea uneia ori unora dintre faptele prevăzute la art. 164 alin. (1).

La fel, conform art. 81 alin. (4) din Legea nr. 100/2016, excluderea din procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică sau acordului-cadru are loc şi în situaţia în care operatorul economic sau una dintre persoanele prevăzute la art. 79 alin. (2)[9] este supusă unei proceduri judiciare de investigaţie în legătură cu săvârşirea uneia ori unora dintre faptele prevăzute la art. 79 alin. (1).

Considerăm că dispozițiile art. 167 alin. (4) din Legea nr. 98/2016 și ale art. 81 alin. (4) din Legea nr. 100/2016 sunt neconstituționale, întrucât încalcă prezumția de nevinovăție și principiul proporționalității.

Până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prin care se stabilește vinovăția unei persoane, față de care se derulează o procedură judiciară, aceasta se consideră nevinovată, ceea ce înseamnă că orice efect legal negativ sau consecință juridică legate de faptul existenței unui proces penal în curs, în cadrul căruia persoana în cauză are calitatea de inculpată, nu poate determina interdicții, incapacități sau alte limitări ale drepturilor acesteia.

Singurele măsuri care se pot lua pe durata unui proces penal și care pot afecta exercițiul drepturilor și libertăților persoanelor suspecte sau inculpate sunt cele preventive sau asigurătorii, dacă luarea acestora este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal și dacă sunt proporționale.

Numai judecătorul, în condițiile legii, poate dispune, cu titlu provizoriu și temporar instituirea interdicției de participare la procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică, contractului de conccesiune sau acordului-cadru.

Existența unui proces penal pe rol, în care o persoană juridică are calitatea de inculpată este o împrejurare care, prin simpla ei ființă, nu poate determina excluderea unui operator economic de la procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică, contractului de concesiune sau acordului-cadru.

Așa cum a statuat Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013 şi, ulterior, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 (paragraful 30), conform principiului proporţionalităţii, “orice măsură luată trebuie să fie adecvată – capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară – indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională – justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, în vederea realizării testului de proporţionalitate, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim“.

De asemenea, prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013 Curtea Constituțională a precizat că pentru corecta aplicare a testului proporționalității este necesară examinarea fiecăruia dintre cele 3 elemente în ordinea respectivă[10].

Art. 167 alin. (4) din Legea nr. 98/2016 și art. 81 alin. (4) din Legea nr. 100/2016 încalcă prevederile art. 23 alin. (11) și 53 din Constituția României.

Într-o altă ordine de idei, atât timp cât o persoană este considerată nevinovată, în lipsa unei justificări obiective și necesare, apare ca fiind discriminată în raport de ceilalți operatori economici care doresc să participe la o procedură de achiziţie publică.

 

 

[1] A se vedea I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 64.

[2] Pentru repere istorice și alte aspecte ale principiului prezumției de nevinovăție, a se vedea: V. Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Ed. Universul Juridic, București, 2010; N.C. Pavlovici, Prezumția de nevinovăție – Scurt istoric. Definiție și terminologi, www.juridice.ro.

[3] M. Udroiu, în lucrarea M. Udroiu (coord.), A. Andone-Bontaș, G. Bodoroncea, M. Bulancea, V. Constantinescu, D. Grădinaru, C. Jderu, I. Kuglay, C. Merceanu, L. Postelnicu, I. Tocan, A.R. Trandafir, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 17.

[4] M. Udroiu, op. cit., p. 17.

[5] A se vedea cauza Minelli c. Elveția.

[6] A se vedea cauza Allenet de Ribemont c. Franța.

[7] M. Of. nr. 431 din data de 17 iunie 2015.

[8] Este membru al organului de administrare, de conducere sau de supraveghere al respectivului operator economic sau are putere de reprezentare, de decizie sau de control în cadrul acestuia.

[9] Este membru al organului de administrare, de conducere sau de supraveghere al respectivului operator economic sau are putere de reprezentare, de decizie sau de control în cadrul acestuia.

[10] Decizia nr. 279/2015. A se vedea și Hotărârea din 4 iunie 2013, pronunţată în Cauza Teodor împotriva României, paragraful 36.