PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE ÎN LUMINA DIRECTIVEI (UE) 2016/343

Mihai Adrian Hotca

1. Conținutul principiului prezumției de nevinovăție

1.1. Scurtă introducere

Așa cum s-a arătat în doctrină, prezumția de nevinovăție a fost proclamată, pentru prima dată, ca regulă de drept autonomă, în legislația Statelor Unite ale Americii (secolul al XVIII-lea) și apoi în Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789[1].

Este un lucru comun faptul că, și înainte de recunoaşterea scrisă oficială, ideea prezumției de nevinovăție a fost susținută cu mult timp înainte, dar într-o formă mai puțin rafinată şi riguroasă, comparativ cu cea actuală. Spre exemplu, în lumea romană era răspândită şi recunoscută regula potrivit căreia este mai bine să lași nepedepsită o posibilă crimă decât să pedepsești un nevinovat.

În orice stat de drept, prezumția de nevinovăție este recunoscută, diferind numai modalitățile în care aceasta este reglementată și garantată.

Dacă analizăm prezumția de nevinovăție din perspectivă exclusiv socială vom constata faptul că aceasta se fundamentează pe ideea de încredere a omului în oameni. În chip natural, firesc, omul ca fiinţă socială trebuie să beneficieze de încredere și să aibă, la rândul său, încredere în oameni. Mai mult, este necesar ca orice om să-și mențină încrederea în persoanele acuzate, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau prin care se dispune amânarea aplicării pedepsei.

Într-adevăr, o societate care nu garantează libertatea fiecărui individ și care nu are încredere în aceştia, până în momentul în care vinovăția sa este în mod cert contrazisă de probe legale şi relevante, este o societate bolnavă, care nu poate avea viitor fără să se schimbe.

Așadar, prezumția de nevinovăție are o funcție socială importantă, întrucât prin recunoașterea încrederii între membri societății este asigurată buna funcționare a acesteia, dar și o funcție juridică esențială, deoarece contribuie la evitarea erorilor judiciare, garantează justa soluționare a cauzelor și asigură prestigiul justiției.[2]

1.2. Conținutul principiului de lege lata

Principiul prezumției de nevinovăție este principiul fundamental al dreptului ce constă în presupunerea că o orice persoană este considerată nevinovată până pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare.

De lege lata, prezumția de nevinovăție este reglementată în mai multe izvoare formale, inclusiv în Constituție[3].

Potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.

Conform art. 4 din Codul de procedură penală: „(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”.

Pe plan internațional sau european sunt, de asemenea, mai multe acte normative care prevăd principiul prezumției de nevinovăție.

Astfel, art. 11 alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului glăsuiește: “Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale”.

Art. 14 pct. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice statuează: “Orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal”.

Art. 6 alin. (2). din CEDO prevede: “Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”.

În fine, art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene statuează: “Orice acuzat este prezumat nevinovat până când vinovăția sa va fi legal stabilită”.

Din 4 alin. (1) C. proc. pen. și art. 23 alin. (11) din Constituție, luând totodată în considerare dispoziţiile internaţionale şi europene incidente, rezultă că prezumarea nevinovăției este un principiu incident în orice relație sau raport juridic cu alte persoane ori cu autorități publice, fiind independentă de existența unei acuzații în materie penală[4], ceea ce înseamnă că are o sferă de cuprindere mai extinsă decât cadrul unui proces penal.

Într-adevăr, atât Legea fundamentală, cât și Codul de procedură penală folosesc termenii persoana și orice persoană, aspect ce semnifică faptul că toate persoanele fizice sau juridice se bucură de garanția conferită de principiul prezumției de nevinovăție, iar respectarea acesteia „incumbă nu numai autorităților judiciare, ci și oricărei persoane sau autorități publice”[5].

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 278/2006, când a fost introdusă răspunderea penală a persoanelor juridice, în dreptul penal român, principiul prezumției de nevinovăție a devenit incident și în ceea ce privește entitățile colective cu personalitate juridică care îndeplinesc condițiile legale în vederea angajării răspunderii penale.

Este evident că nici Constituția nu distinge și nici celelalte acte normative aplicabile (CEDO, TFUE, Codul de procedură penală etc.) nu cuprind excepții sau derogări de la principiul prezumției de nevinovăție în privința persoanelor juridice, comparativ cu persoanele fizice. Am văzut, de pildă, că art. 4 alin. (1) C. proc. pen. statuează că orice persoană (fizică sau juridică) este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

Art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) prevede că Uniunea Europeană recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Iar art. 6 alin. (3) TUE prevede că drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.

Unul dintre aspectele esențiale ale principiului prezumției de nevinovăție, stabilit de către CEDO, constă în faptul că o instanță sau un funcționar public nu poate să prezinte persoanele suspectate sau acuzate ca fiind vinovate de săvârșirea unei infracțiuni dacă acestea nu au fost judecate și condamnate pentru infracțiunea respectivă printr-o hotărâre definitivă[6]. În plus, conform jurisprudenței CEDO, acest principiu ar trebui să se aplice, tuturor autorităților publice[7].

Din punct de vedere juridic, prezumția de nevinovăție este o garanție procesuală și, totodată, un drept fundamental al persoanelor.

Presupunerea inexistenţei vinovăţiei este o prezumţie legală relativă, care poate fi răsturnată numai prin pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare. Prezumția de nevinovăție este incidentă în cazul tuturor infracţiunilor şi persoanelor, indiferent de biografia penală a celor acuzați de comiterea de infracțiuni. 

Prezumţia de nevinovăţie este un drept fundamental al omului și al persoanelor juridice, drept esenţial într-o societate civilizată, fiind inerent statului de drept.

Într-un plan mai larg, prezumția de nevinovăție este o valoare socială menită a estompa ideile preconcepute potrivit cărora punerea sub acuzare a unei persoane este suficientă pentru atragerea oprobiului social și instituirea unor sancțiuni (privări de libertate sau bunuri, interdicții, incapacități sau decăderi).

2. Aplicații în materie procesual penală ale principiului prezumției de nevinovăție

2.1. Analiza probelor. Dreptul la beneficiul oricărui dubiu rezultat ca urmare a administrării în mod complet a mijloacelor de probă legale, relevante şi utile.

Potrivit art. 4 alin. (2) C. proc. pen.: „După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”.

Luând în considerare realitatea că, nu întotdeauna, din mijloacele de probă existente la dispoziţia organelor judiciare, rezultă cu certitudine vinovăţia persoanei acuzate, prin intermediul art. 4 alin. (2) C. proc. pen., legiuitorul a stabilit că îndoielile în formarea convingerii organelor judiciare for acţiona în favoarea suspecţilor sau inculpaţilor. Cu alte cuvinte, atât timp cât, în afară de versiunea ce poate conduce la vinovăţia persoanei acuzate, mai există cel puţin o versiune posibilă, atunci dubiul va fi luat în considerare în favoarea suspectului sau inculpatului.

2.2. Dreptul la tăcere şi la neautoincriminare

Conform art. 11 alin. (4) C. proc. pen.: „Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie”.

Recunoaşterea dreptului la tăcere constituie, de asemenea, o aplicare a principiului prezumţiei de nevinovăţie.

În legătură cu dreptul la tăcere, Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale [denumită, în continuare, Directiva (UE) 2016/343] cuprinde o serie de dispoziţii foarte importante, în materia prezumţiei de nevinovăţie[8].

Potrivit art. 7 din Directiva (UE) 2016/343: „(1)   Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracțiunea de săvârșirea căreia sunt suspectate sau acuzate.

(2)   Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina.

(3)   Exercitarea dreptului de a nu se autoincrimina nu împiedică autoritățile competente să strângă probe care pot fi obținute în mod legal prin utilizarea unor măsuri de constrângere prevăzute de lege și care au o existență independentă de voința persoanelor suspectate sau acuzate.

(4)   Statele membre pot permite autorităților sale judiciare ca, la pronunțarea hotărârilor, să țină seama de atitudinea cooperantă a persoanelor suspectate și acuzate.

(5)   Exercitarea de către persoanele suspectate și acuzate a dreptului de a păstra tăcerea și a dreptului de a nu se autoincrimina nu se utilizează împotriva acestora și nu se consideră a fi o dovadă a săvârșirii infracțiunii respective de către acestea.

(6)   Prezentul articol nu împiedică statele membre să decidă ca, în cazul infracțiunilor minore, procesul sau unele faze ale acestuia să se poată desfășura în scris sau fără interogarea persoanei suspectate sau acuzate de către autoritățile competente în legătură cu infracțiunea în cauză, cu condiția ca acest lucru să respecte dreptul la un proces echitabil”.

Pentru corecta şi deplina înţelegere a art. 7 din această Directivă, redăm unele dintre prevederile preambulul acesteia, conform cărora:

„(24) Dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumției de nevinovăție și ar trebui să funcționeze ca măsură de protecție împotriva autoincriminării.

(25) Dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă, de asemenea, un aspect important al prezumției de nevinovăție. Atunci când li se solicită să dea o declarație sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate și acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informații care ar putea să conducă la autoincriminare.

(26) Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina ar trebui să se aplice aspectelor legate de infracțiunea pentru care este suspectată sau acuzată o persoană, și nu aspectelor ce țin, de exemplu, de identificarea persoanelor suspectate sau acuzate.

(27) Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina presupune că autoritățile competente nu ar trebui să oblige persoanele suspectate sau acuzate să furnizeze informații împotriva voinței lor. Pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se țină seama de interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil în temeiul CEDO.

(28) Exercitarea dreptului de a păstra tăcerea sau a dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să fie utilizată împotriva persoanelor suspectate sau acuzate și nu ar trebui să fie considerată, prin ea însăși, ca dovadă că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere normelor naționale privind aprecierea probelor de către instanțe sau judecători, cu condiția respectării dreptului la apărare.

(29) Exercitarea dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să împiedice strângerea, de către autoritățile competente, a probelor care pot fi obținute în mod legal de la persoana suspectată sau acuzată prin utilizarea unor măsuri de constrângere legală și care au o existență independentă de voința persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi materialele obținute în baza unui mandat, materialele în legătură cu care există o obligație legală de reținere și de prezentare la cerere sau probele de respirație, de sânge, de urină și de țesut în vederea efectuării testului ADN.

(30) Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina nu ar trebui să împiedice statele membre să decidă, în cazul infracțiunilor minore, precum încălcările minore ale normelor rutiere, ca desfășurarea procedurilor sau anumite faze ale acestora să poată avea loc în scris sau fără anchetarea persoanei suspectate sau acuzate de către autoritățile competente în legătură cu încălcarea în cauză, cu condiția ca acest lucru să fie în conformitate cu dreptul la un proces echitabil.

(31) Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informații cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE, li se furnizează și informații privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă”.

2.3. Separația funcțiilor judiciare

Conform art. 3 alin. (1)-(3) C. proc. pen.: „(1) În procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare:

  1. a) funcţia de urmărire penală;
  2. b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală;
  3. c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;
  4. d) funcţia de judecată.

(2) Funcţiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.

(3) În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată”.

Ab initio, precizez că principiul separării funcţiilor judiciare este atât o garanţie a dreptului la un proces echitabil, cât şi a respectării prezumţiei de nevinovăţie. Din prevederile art. 3 C. proc. pen. rezultă că exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, care este compatibilă cu funcţia de judecată.

În legătură cu această funcţie, apare următoarea problemă de drept: Este garantată prezumția de nevinovăție în cazul în care judecătorul care verifică legalitatea trimiterii în judecată exercită și funcția de judecată?

Răspunsul la această întrebare fundamentală este acela că prezumția de nevinovăție poate fi afectată în anumite cazuri. De pildă, dacă judecătorul de cameră preliminară a considerat că probele au fost administrate legal, însă, în contestație, au fost excluse anumite probe. Într-o astfel de situație, chiar dacă mijloacele de probă vor fi înlăturate fizic din dosarul cauzei, de multe ori primul judecător poate fi obedient față de punctul său de vedere și, poate chiar inconștient, la deliberare este posibil să ia în considerare și probele excluse.  

2.4. Măsurile preventive

În ceea ce privește măsurile preventive se impune o examinare a acestora din perspectiva principiului prezumției de nevinovăție.

Plecând de împrejurarea că actele judiciare (ordonanțe, încheieri etc.) privind măsurile preventive sunt executorii la data emiterii actelor care le prevăd, apare ca fiind legitimă întrebarea: Nu cumva este afectată prezumţia de nevinovăţie?

Sunt argumente atât în favoarea uneia, cât și a celeilalte dintre opinii. Un lucru este, însă, cert, respectiv faptul că, în ipoteza admiterii căii de atac exercitate împotriva actului de dispunere a măsurii preventive, suspectul sau inculpatul a fost privat, în mod nelegal, o perioadă de timp de libertate sau de alte drepturi.

2.5. Comunicarea publică a acuzaţiilor

Potrivit art. 4 din Directiva (UE) 2016/343:

„(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăția unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declarațiile publice făcute de autoritățile publice și deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată. Prin aceasta nu se aduce atingere actelor de urmărire penală care au drept scop dovedirea vinovăției persoanei suspectate sau acuzate și nici deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente și care se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatoare.

(2)   Statele membre se asigură că sunt disponibile măsuri corespunzătoare în cazul unei încălcări a obligației prevăzute la alineatul (1) din prezentul articol de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate, în conformitate cu prezenta directivă și, în special, cu articolul 10.

(3)   Obligația prevăzută la alineatul (1) de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate nu împiedică autoritățile publice să difuzeze informații în mod public privind procedurile penale atunci când acest lucru este strict necesar din motive legate de ancheta penală sau în interes public”.

Iar conform art. 5 din aceeaşi Directivă: „(1)   Statele membre iau măsuri adecvate pentru a garanta că persoanele suspectate și acuzate nu sunt prezentate ca și cum ar fi vinovate, în fața instanței sau în mod public, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică.

(2)   Alineatul (1) nu împiedică statele membre să aplice măsuri de constrângere fizică impuse de circumstanțele specifice cauzei, legate de securitate sau menite să împiedice persoanele suspectate sau acuzate să se sustragă sau să ia contact cu terțe persoane”.

În alin. (16)-(21) din Preambulul Directivei (UE) 2016/343 sunt prevăzute o serie de repere importante pentru transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor acesteia, după cum urmează:

(16) Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată în cazul în care declarații publice ale autorităților publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze vinovăția persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi rechizitoriul, și nici deciziilor judiciare în urma cărora produce efecte o hotărâre suspendată, cu condiția respectării dreptului la apărare. De asemenea, acest fapt nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor preliminare de natură procedurală, luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu condiția ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Înaintea luării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conține referiri la aceste elemente.

(17) Noțiunea de „declarații publice ale autorităților publice” ar trebui înțeleasă ca fiind orice declarații care se referă la o infracțiune și care emană fie de la o autoritate implicată în procedurile penale legate de infracțiunea respectivă, cum ar fi autoritățile judiciare, poliția și alte autorități de aplicare a legii, fie de la o altă autoritate publică, cum ar fi miniștrii și alți funcționari publici, fără a se aduce atingere dreptului intern în materia imunității.

(18) Obligația de a nu se referi la persoanele suspectate sau acuzate ca fiind vinovate nu ar trebui să împiedice autoritățile publice să publice informații privind procedurile penale în cazul în care acest lucru este strict necesar din motive legate de ancheta penală, cum ar fi în cazul în care materialele video sunt făcute publice și publicului i se solicită să ajute la identificarea autorului presupus infracțiunii, sau în interes public, precum în cazul în care, din motive de siguranță, sunt furnizate informații locuitorilor dintr-o anumită zonă cu privire la o presupusă infracțiune împotriva mediului, sau atunci când organele de urmărire penală sau o altă autoritate competentă furnizează informații obiective cu privire la stadiul procedurilor penale în scopul de a preveni tulburarea ordinii publice. Justificarea prin aceste motive ar trebui limitată la situațiile în care este rezonabilă și pertinentă, ținând seama de toate interesele implicate. În orice caz, modul și contextul în care informațiile sunt difuzate nu ar trebui să creeze impresia că persoana este vinovată înainte de a se fi dovedit vinovăția acesteia conform legii.

(19) Statele membre ar trebui să ia măsurile adecvate pentru ca autoritățile publice, atunci când comunică informații mass-mediei, să nu se refere la persoanele suspectate sau acuzate ca fiind vinovate atât timp cât nu s-a dovedit conform legii că sunt vinovate. În acest scop, statele membre ar trebui să informeze autoritățile publice cu privire la importanța respectării prezumției de nevinovăție atunci când furnizează sau dezvăluie informații către mass-media. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere dreptului intern care protejează libertatea presei și a altor mijloace de comunicare în masă.

(20) Autoritățile competente ar trebui să se abțină de la prezentarea persoanelor suspectate sau acuzate ca fiind vinovate, în instanță sau în public, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică, cum ar fi cătușele pentru mâini sau pentru picioare, boxele de sticlă sau cuștile, cu excepția situațiilor în care aceste măsuri sunt necesare din motive specifice cauzei, fie legate de securitate, inclusiv împiedicarea persoanelor suspectate sau acuzate de a se răni sau de a-i răni pe alții ori de a distruge bunuri de orice tip, fie legate de împiedicarea persoanelor suspectate sau acuzate de a se sustrage urmăririi sau de a avea contact cu persoane terțe, cum ar fi martorii sau victimele. Posibilitatea de a aplica măsuri de constrângere fizică nu înseamnă că autoritățile competente trebuie să ia vreo decizie formală cu privire la utilizarea acestui tip de măsuri.

(21) Atunci când este fezabil, autoritățile competente ar trebui, de asemenea, să se abțină de la a prezenta persoanele suspectate sau acuzate, în instanță sau în public, purtând uniforme penitenciare, pentru a evita să dea impresia că sunt vinovate”.

[1] A se vedea I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 64.

[2] N.C. Pavlovici, Prezumția de nevinovăție – Scurt istoric. Definiție și terminologi, www.juridice.ro.

[3] Pentru repere istorice și alte aspecte ale principiului prezumției de nevinovăție, a se vedea: V. Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Ed. Universul Juridic, București, 2010; N.C. Pavlovici, Prezumția de nevinovăție – Scurt istoric. Definiție și terminologi, www.juridice.ro.

[4] M. Udroiu, în lucrarea M. Udroiu (coord.), A. Andone-Bontaș, G. Bodoroncea, M. Bulancea, V. Constantinescu, D. Grădinaru, C. Jderu, I. Kuglay, C. Merceanu, L. Postelnicu, I. Tocan, A.R. Trandafir, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 17.

[5] M. Udroiu, op. cit., p. 17.

[6] A se vedea cauza Minelli c. Elveția.

[7] A se vedea cauza Allenet de Ribemont c. Franța

[8] Directiva este întemeiată pe dispoziţiile articolului 82 alineatul (2) litera (b) din TFUE, care atribuie Parlamentului European și Consiliului, în baza procedurii legislative ordinare competența de a adopta norme minime în măsura în care este necesar pentru a facilita recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, precum și cooperarea polițienească și judiciară în materie penală cu dimensiune transfrontalieră, prin directive, referitoare la drepturile persoanelor în procedura penală.