RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORULUI. CÂTEVA CONSIDERAȚII

Mihai Adrian Hotca

       Criminalitatea juvenilă este una dintre problemele importante ale societăţii contemporane, deoarece se constată o tendinţă ascendentă a acestui tip de infracționalitate.

      Foarte mulţi minori comit infracţiuni contra persoanei, infracţiuni privind regimul  drogurilor, infracţiuni contra patrimoniului etc., situaţie care reclamă o reacţie socială pe măsură. Această realitate crudă i-a determinat pe autorii de specialitate să propună, iar pe legiuitor să adopte, o paletă largă de sancţiuni aplicabile minorilor infractori.

      În vederea combaterii acestui fenomen, legiuitorul român, ţinând seama de starea psiho-psihică specifică minorilor infractori, aflați în diferite etape ale minorităţii, a instituit o vârstă minimă, de la care minorii răspund penal.

      Astfel, legiuitorul a stabilit că minorii au capacitate penală începând cu vârsta de 14 ani, iar în ceea ce-i privește pe minorii cu vârsta între 14 și 16 ani a instituit o prezumție relativă de lipsă a discernământului (iuris tantum). Prezumția poate fi răsturnată dacă se probează că au săvârşit fapta cu discernământ. Începând cu vârsta de 16 ani, existenţa discernământului este prezumată, de asemenea, iuris tantum.

      Aşadar, minorii care nu au împlinit 14 ani şi minorii care au împlinit această vârstă, dar nu au avut discernământ în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală, nu răspund penal.

      Ce instrumente juridice pot fi folosite față de minorii care nu răspund penal? Conform art. 84 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului[1], față de copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, la propunerea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se află copilul, se va lua una dintre măsurile prevăzute la art. 59 lit. a) şi c). Este vorba despre plasament și supravegherea specializată.

Potrivit art. 84 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, pentru dispunerea uneia dintre cele două măsuri, comisia pentru protecţia copilului, atunci când există acordul părinţilor sau al altui reprezentant legal al copilului, ori, după caz, instanţa judecătorească, atunci când acest acord lipseşte, va ţine seama de:

  1. a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;
  2. b) gradul de pericol social al faptei;
  3. c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul;
  4. d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;
  5. e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.

      Conform art. 85 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familia sa, sub condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi:

  1. a) frecventarea cursurilor şcolare;
  2. b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
  3. c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
  4. d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane[2].

Potrivit art. 86 din Legea nr. 272/2004, în cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum şi în cazul în care copilul pentru care s-au stabilit măsurile prevăzute la art. 85 săvârşeşte în continuare fapte penale, comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa judecătorească dispune, pe perioadă determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidenţial specializat.

Conform art. 62 din Legea nr. 272/2004, plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la:

  1. a) o persoană sau familie;
  2. b) un asistent maternal;

c)un serviciu de tip rezidenţial.

      Așadar, față de minorul care a comis fapte prevăzute de legea penală, dar în privința căruia nu sunt îndeplinite cerințele pentru luarea unor măsuri educative, întrucât nu răspunde penal, se poate dispune, în condițiile Legii nr. 272/2004, una dintre cele două măsuri de protecție specială (plasamentul sau măsura supravegherii specializate).

  • 2. Tratamentul penal al minorilor

 

      Prin comparație cu vechiul Cod penal, noul Cod penal reglementează în mod diferit tratamentul sancționator al minorilor infractori[3]. Astfel, spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea un regim sancționator mixt, ce cuprindea atât pedepse, cât și măsuri educative, de lege lata sancțiunile de drept penal aplicabile minorilor infractori sunt exclusiv măsuri educative, dintre care unele sunt privative de libertate.

      Bineînțeles că, la fel ca în conformitate cu pprevederile Codului penal anterior, alături de măsurile educative, dacă sunt întrunite condițiile legale (a se vedea art. 107-1121 C. pen.), pot fi luate măsuri de siguranță.

      Modelul care a inspirat reglementarea actuală este Legea Organică nr.5/2000 privind reglementarea răspunderii penale a minorilor în Spania (modificată prin Legea Organică nr.8/2006), dar s-au avut în vedere şi reglementări din dreptul francez (Ordonanţa din 2 februarie 1945 cu modificările ulterioare), dreptul german (Legea tribunalelor pentru minori din 1953 cu modificările ulterioare) şi dreptul austriac (Legea privind justiţia juvenilă din 1988)[4].

      În reglementarea actuală, alegerea măsurii educative ce urmează a fi dispusă se face, în primul rând, după criterii obiective (dacă a mai săvârșit anterior o infracțiune ori dacă pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită de minor este de o anumită gravitate), cu luarea în considerare, în al doilea rând, a criteriilor generale de individualizare a pedepselor prevăzute în art. 74 NCP, care se aplică mutatis mutandis și în cazul individualizării măsurilor educative[5].

      Regulile generale privind regimul sancționator aplicabil minorilor sunt cuprinse în art. 113-116 C. pen.

      Potrivit art. 113 C. pen.: „(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.

(2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.

(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii”.

      Din examinarea dispoziţiilor art. 113 C. pen rezultă 3 situații în care se poate afla un minor care a comis o faptă prevăzută de legea penală, respectiv[6]:

  1. a) la data săvârșirii faptei minorul are sub 14 ani, situație în care funcționează prezumţia legală absolută de incapacitate penală a minorului;
  2. b) la momentul săvârșirii faptei minorul are între 14 şi 16 ani, situație în care acesta răspunde penal dacă se probează că a săvârşit-o cu discernământ. În acest caz, activează o prezumţie legală relativă de incapacitate penală a minorului;
  3. c) la data comiterii faptei minorul are între 16 şi 18 ani, situație în care minorul răspunde penal. În această ipoteză intră în acțiune o prezumţie legală relativă de capacitate penală (se presupune, până la proba contrarie, că minorul avea discernământ la data comiterii faptei prevăzute de legea penală).

Discernământul este aptitudinea minorului de a-și da seama de caracterul antisocial al faptei sale și de a-și manifesta conștient voința pe planul relațiilor interumane.

Existența discernământului cu prilejul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală nu înseamnă și existența vinovăției, însă constituie o premisă pentru aceasta[7].

În raport cu legea penală, minorul care încheie o căsătorie înainte de a împlini vârsta de 18 ani, dobândind astfel capacitate de exercitare a drepturilor sale civile la fel ca majorul [art. 39 şi art. 272 alin. (2) C. civ.] nu răspunde penal dacă prezumția de existență a discernământului a fost răsturnată prin concluziile unui raport de expertiză[8].

      Minorul poate răspunde penal numai dacă elementul material (acțiunea sau iancțiunea) al laturii obiective, ce reprezintă conduita interzisă de legea penală, a fost efectuat, integral sau parțial, după împlinirea vârstei de 14 ani.

      Dacă numai rezultatul socialmente periculos s-a a survenit după vârsta de 14 ani, minorul nu răspunde penal, pentru că existenţa condiţiei vârstei se apreciază la data efectuării elementului material al laturii obiective.

      De asemenea, la fel ca în ceea ce privește actul obiectiv de conduită, şi existenţa discernământului se stabileşte în raport de momentul efectuării elementului material al infracţiunii.

      Faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, în principiu, se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.

      Măsurile educative neprivative de libertate sunt:

  1. a) stagiul de formare civică;
  2. b) supravegherea;
  3. c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
  4. d) asistarea zilnică.

      Măsurile educative privative de libertate sunt:

  1. internarea într-un centru educativ;
  2. internarea într-un centru de detenţie.

      Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor se face, în condiţiile art. 114 C. pen., potrivit criteriilor prevăzute în art. 74 din același cod.

      Potrivit art. 114 alin. (2) C. pen., faţă de minor se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:

  1. a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat;
  2. b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.

      Din prevederile art. 114 C. pen. rezultă regula potrivit căreia măsurile educative neprivative de libertate au întâietate [art. 114 alin. (1) C. pen.], în sensul că prima opțiune a judecătorului trebuie să constea în luarea unei asemenea măsuri, în timp ce măsurile educative privative de libertate au caracter subsidiar [art. 114 alin. (2) C. pen.], în sensul că o astfel de măsura se va lua dacă nicio măsură din prima categorie nu este îndestulătoare pentru atingerea finalității legiuitorului.

  • 3. Referatul de evaulare

 

Potrivit art. 116 alin. (1) C. pen., în vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74 C. pen., instanţa va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde şi propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către instanţă.

Iar în conformitate cu prevederile art. 116 alin. (2) C. pen., referatul de evaluare privind respectarea condiţiilor de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse se întocmeşte de către serviciul de probaţiune în toate cazurile în care instanţa dispune asupra măsurii educative ori asupra modificării sau încetării executării obligaţiilor impuse, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 126 C. pen. (în situația schimbării regimului de executare), când acesta va fi întocmit de către centrul educativ ori de detenţie.

Serviciile de probațiune sunt regleementate de Legea nr. 252/2013, în cadrul Direcției Naționale de Probațiune.

[1] M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004.

[2] În conformitate cu prevederile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 272/2004: „În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia pentru protecţia copilului ori, după caz, instanţa judecătorească, după distincţiile prevăzute la art. 84 alin. (2), poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum şi îndeplinirea de către copil a obligaţiilor prevăzute la alin. (1)”.

[3] A se vedea: C. Păun, în I. Pascu s.a., Noul Cod penal comentat. Partea generală, vol. I, p. 656; C. Bulai, în Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. II, p. 335.

[4] A se vedea expunerea de motive ce a însoțit proiectul noului Cod penal.

[5] A se vedea N. Neagu, Instituții de drept penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 304.

[6][6] A se vedea G. Antoniu, Al. Boroi, B. Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș, C. Duvac, M.K. Guiu, C. Mitrache, Cr. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima, V. Teodorescu, I. Vasiu, A. Vlășceanu, Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2011, pp. 330-333.

[7] Idem, p. 332.

[8] În acest sens, a se vedea: M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1994, p. 854; N. Neagu, Instituții de drept penal, op. cit., p. 305.