RENUNȚAREA LA APLICAREA PEDEPSEI

Mihai Adrian Hotca

1. Noțiune

 Renunţarea la aplicarea pedepsei este facultatea conferită de lege judecătorului de a nu aplica pedeapsa prevăzută de lege, față de o persoană care a săvârșit una sau mai multe infracțiuni, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Altfel spus, judecătorul are abilitarea legală să aprecieze asupra oportunităţii aplicării unei pedepse[1] și să dispună renunțarea la aceasta dacă are încredere în posibilităţile de îndreptare a persoanei care a săvârşit o infracţiune[2].

Care este natura juridică a instituţiei renunţării la aplicarea pedepsei? Fiind poziționată în capitolul V din titlul III, destinat Individualizării pedepselor, apreciem că renunțarea la aplicarea pedepsei are natura juridică a unei modalități de individualizare a aplicării pedepsei[3]. Renunțarea la aplicarea pedepsei nu este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei[4] și nici o modalitate de înlocuire a răspunderii penale cu o răspundere administrativă[5], deoarece fapta constituie infracțiune, ceea ce înseamnă că are caracter penal, iar sancțiunea aplicată (avertismentul) nu este o sancțiune administrativă.

2. Condițiile în care se dispune renunțarea la aplicarea pedepsei

2.1. Precizări introductive

O întrebare pertinentă a fost adresată în mediul juridic: Ar trebui să fie condiționată incidența instituției renunțării la aplicarea pedepsei de urmarea procedurii abreviate a recunoașterii?

Considerăm că nu, dar în doctrină este susţinută şi opinia că incidența renunţării la aplicarea pedepsei ar trebui condiţionată de procedura de recunoaştere a vinovăţiei[6].

Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei sunt stipulate în art. 80 C. pen., unde sunt reglementate două categorii de condiții: pozitive [art. 80 alin. (1) C. pen.] și negative [art. 80 alin. (2) C. pen.].

În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 80 alin. (1) şi alin. (2) C. pen.

Diferenţa dintre aceste condiţii constă în aceea că, în timp ce îndeplinirea condiţiilor pozitive nu atrage automat incidenţa renunţării la aplicarea pedepsei, acestea conferind doar o vocaţie a infractorului la beneficiul acestor dispoziţii favorabile, care se va materializa doar dacă instanţa va aprecia ca fiind oportună această măsură, existenţa unei singure condiţii negative împiedică instanţa să pronunţe soluţia renunţării la aplicarea pedepsei, blocând astfel în mod imperativ, accesul infractorului la această instituţie[7].

2.2. Analiza condițiilor

A. Condițiile pozitive

Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii pozitive:

a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit

Examinarea acestei condiții pozitive trebuie să vizeze mai multe criterii de individualizare, dintre cele care se regăsesc printre criteriile generale de adaptare a pedepsei. O infracțiune prezintă o gravitate redusă dacă urmările sunt ușoare și prejudiciul este de mică importanță, prin raportare la specificul persoanei vătămate sau nevoilor sociale generate prin comiterea infracțiunii. Valoarea mică sau mare a bunului pierdut de persoana vătămată nu este în sine relevantă, deoarece trebuie analizată prin luarea în considerare a importanței acesteia pentru persoana vătămată și, eventual, alte persoane aflate în legătură cu aceasta. Infracțiunea este mai puțin gravă, dacă mijloacele întrebuințate de infractor sunt rudimentare sau lipsite de particularități apte să asigure succesul comiterii infracțiunii. Modul și împrejurările în care infracțiunea a fost comisă pot aduce informații utile pentru judecător, astfel încât acesta să poată conchide în sensul dispunerii sau nu a instituției renunțării la aplicarea pedepsei. Dacă fapta a fost comisă într-un context scuzabil (spre exemplu, depășirea limitelor stării de necesitate sau ale legitimei apărări), în împrejurări economice sau sociale grele (de pildă, criză financiară), într-o conjunctură nefavorabilă (de exemplu, probleme profesionale) sau în alte asemenea situații circumstanțiale atenuante, infracțiunea poate fi apreciată ca având o gravitate redusă. În fine mobilul și scopul, constituie pentru judecător repere obligatorii în activitatea de verificare a condițiilor privind instituția renunțării la aplicarea pedepsei;

b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia

Conduita bună a infractorului înainte de comiterea infracțiunii este un criteriu care atârnă greu în analiza acestei condiții, la care se adaugă, având aceeași greutate, comportamentul proactiv al acestuia post factum, care poate consta în sprijinirea materială sau morală a persoanei vătămate ori în repararea prejudiciului produs. În contextul acestei condiții, un rol însemnat îl va avea și examinarea posibilităților de îndreptare ale infractorului, care pot fi bune sau foarte bune, după cum pot fi și îndoielnice.

B. Condițiile negative

Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare

Existența unui condamnări anterioare exclude de plano posibilitatea dispunerii renunțării la aplicarea pedepsei, cu excepția situațiilor în care sunt incidente prevederile art. 42 lit. a) și b) C. pen. (pentru fapte neprevăzute de legea penală și amnistiate) sau a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Precizăm că o simplă condamnare pentru comiterea unei infracțiuni din culpă, dacă nu a intervenit reabilitarea ori nu s-a împlinit termenul de reabilitare este suficientă pentru a determina imposibilitatea incidenței instituției renunțării la aplicarea pedepsei.

Potrivit art. 239 din Legea nr. 187/2012, termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal se referă şi la hotărârile prin care, faţă de inculpat, s-a luat, în timpul minorităţii, o măsură educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puţin 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a acestei măsuri.

Conform art. 9 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru care s-au aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din 1969, nu constituie impedimente pentru dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării definitive;

b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat

O altă situație care nu permite soluția renunțării la aplicarea pedepsei este existența, în ultimii doi ani anteriori comiterii infracțiunii ce constituie obiect al judecății, unei hotărâri anterioare prin care cu privire la acleași infractor s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei;

c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor

Dacă s-a probat că infractorul a efectuat activități prin care s-a sustras efectiv de la procesul penal sau prin care urmărit să împiedice aflarea adevărului ori a identificării și tragerii la răsundere penală a autorului sau a participanților, instanța nu poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei. Această condiție nu se aplică în cazurile în care activitățile de mai sus sunt elemente constitutive în conținutul unor infracțiuni. Spre exemplu, condiția nu poate funcționa în situația în care s-a comis infracțiunea prevăzută în art. 338 C. pen. (părăsirea locului accidentului sau modificarea ori ștergerea urmelor acestuia). De asemenea, condiția despre care discutăm aici nu este incidentă în situațiile în care infractorul face afirmații mincinoase îîn propria declarație, deoarece acesta nu are obligația legală de a spune adevărul. În schimb, dacă infractorul determină alte persoane să denatureze adevărul în cauză sau dacă administrează mijloace de probă frauduloase (înscrisuri false, fotografii prelucrate etc.) în cauză, acesta nu va putea beneficia de dispozițiile art. 80 C. pen.;

d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.

Prin expresia pedeapsa prevăzută de lege vom înțelege, conform art. 187 C. pen.: „pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită, în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

Ce se înțelege prin pedeapsă prevăzută de lege în situațiile în care sunt incidente dispoziții, poziționate după un grup de infracțiuni, prin care se dispune reducerea sau majorarea limitelor pedepselor pentru anumite infracțiuni? Este vorba, de pildă, despre prevederile art. 199 C. pen., art. 308 C. pen. sau art. 309 C. pen.

În ceea ce ne privește, considerăm că, dată fiind natura acestor dispoziții, aceea că reglementează variante agravate sau atenuate, pedeapsa prevăzută de lege este cea ale cărei limite rezultă după reducerea sau majorarea acestora ca urmare a aplicării dispozițiilor speciale.

Dar în cazul tentativei, care este pedeapsa prevăzută de lege? Cea redusă ca urmare a incidenței dispozițiilor privind tentativa sau cea menționată în textul de lege care incriminează fapta consumată?

Cu privire la această chestiune, există o soluție a instanței supreme, pronunțată în dezlegarea unei probleme de drept din materia aplicării legii penale în timp, în cazul infracțiunilor definitiv judecate la data intrării în vigoare a legii penale noi.

Astfel, prin decizia nr. 6/2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat: „În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispozițiilor privind tratamentul sancționator al tentativei)[8].

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție reține:

Tentativa este o formă a infracţiunii imperfectă, autonomă, pedepsită când legea prevede în mod expres, fiind o cauză legală generală de modificare a pedepsei (s.n.), iar efectele sale trebuie avute în vedere la stabilirea dispoziţiilor legii mai favorabile.

Art. 174 din Codul penal stabileşte că prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.

Referirea la “infracţiunea săvârşită” din formularea “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită”, utilizată în art. 6 alin. (1) din Codul penal, poate fi interpretată numai prin raportare la dispoziţiile art. 174 din Codul penal, potrivit cărora, aşa cum arătam mai sus, “prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă…”.”.

Aceste considerente sunt valabile mutatis mutandis și în ceea ce privește condiția examinată.

Într-o altă ordine de idei, în cazul infracțiunii continuate, a circumstanțelor, a concursului de infracțiuni, a recidivei și a cauzelor speciale de reducere sau de majorare a pedepsei, prin pedeapsă prevăzută de lege vom înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită, în formă consumată.

3. Avertismentul

Potrivit art. 81 alin. (1) C. pen.: „(1) Când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului un avertisment.

(2) Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni.

(3) În caz de concurs de infracţiuni se aplică un singur avertisment”.

În lipsa unei reglementări detaliate a modalității în care instanţa aplică sancțiunea avertismentului, considerăm că judecătorul este liber să aleagă modul în care va proceda, singura condiție fiind aceea de a prezenta motivele de fapt, respectiv să justifice gravitatea redusă a infracţiunii și periculozitatea scăzută a persoanei infractorului.

În toate cazurile, aplicarea avertismentului este obligatorie.

Executarea avertismentului are loc de îndată, în şedinţa în care se pronunţă hotărârea, iar dacă nu poate fi aplicat atunci, punerea în executare a sancțiunii se va face la rămânerea definitivă a hotărârii, prin comunicarea unei copii infractorului.

4. Anularea renunțării la aplicarea pedepsei

Conform 82 alin. (3) C. pen., dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

Prin folosirea expresiei „stabilirea unei pedepse”, legiuitorul a avut în vedere, printre  cazurile de anulare, şi pe acela când s-a dispus amânarea aplicării pedepsei[9].

Anularea renunţării la aplicarea pedepsei se dispune, din oficiu sau la sesizarea procurorului, de către instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce atrage anularea (a se vedea dispozițiile art. 581 C. proc. pen.).

5. Efecte

Din punct de vedere practic, efectul principal al dispunerii renunțării la aplicarea pedepsei este scutirea definitivă de executarea pedepsei ce putea fi aplicată, conform legii, acțiunea penală stingându-se pentru totdeauna.

În conformitate cu prevederile art. 82 alin. (1) C. pen., persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită. Iar conform art. 82 alin. (2) C. pen., renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.

Soluția pe care instanța o pronunță din punct de vedere procesual, nu este condamnarea infractorului, ci chiar renunțarea la aplicarea pedepsei (a se vedea art. 396 C. proc. pen.).

Din analiza dispozițiilor legale incidente, rezultă că, indiferent de infracţiunea săvârşită, inculpatul nu poate fi decăzut din dreptul de a fi tutore sau curator şi nici nu i se poate interzice dreptul de a ocupa o funcţie publică ori de a fi decăzut din dreptul de a exercita o anume profesie, pe motiv că a săvârşit o infracţiune[10].

Precizăm că efectele renunțării la aplicarea pedepsei exclud orice consecințe ce ar putea decurge din dispozițiile privind recidiva sau pluralitatea intermediară. Mai mult, considerăm că reabilitarea nu este necesară, întrucât efectele renunțării la aplicarea pedepsei sunt similare cu cele ale reabilitării.

Sigur, măsurile de siguranță și obligațiile civile nu sunt afectate de efectele instituției renunțării la aplicarea pedepsei.

 

[1] R.F. Geamănu în M.A. Hotca s.a, Noul Cod penal. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, București, 2014, pp. 172-173.

[2] Şt. Daneş, în G. Antoniu s.a., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. II, 2011, p. 161.

[3] A se vedea, în acest sens, V.-R. Gherghe, Instituţia renunţării la aplicarea pedepsei în noul Cod penal român, în Dreptul nr. 12/2011, pp. 119-123.

[4] Fl. Radu, Renunţarea la aplicarea pedepsei, în Dreptul nr. 6/2011, pp. 88-90.

[5] Argumentul fiind acela că individualizarea pedepsei are ca finalitate stabilirea unei pedepse, or, în acest caz se renunţă la aplicarea acesteia. A se vedea V. Paşca, Depenalizarea faptei şi înlocuirea răspunderii penale, în Dreptul nr. 1/2012, p. 258.

[6] V. Paşca, op. cit., p. 261.

[7] V.-R. Gherghe, op. cit., p. 124.

[8] Pronunțată în data de 26 mai 2014, pe www.scj.ro.

[9] A. Vlăsceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 151.

[10] Şt. Daneş, în G. Antoniu s.a., op. cit., p. 167.