SOLUȚIILE PRONUNȚATE ÎN PROCEDURA RECUNOAŞTERII ÎNVINUIRII

 

Norel Neagu

1. Introducere

Procedura recunoaşterii învinuirii a suscitat numeroase controverse atât în reglementarea anterioară, cât şi în actuala reglementare, în special cu referire la posibilitatea pronunțării unor soluții de achitare sau de încetare a procesului penal în această procedură.

Interpretarea literală a art. 396 alin. (10) C.pr.pen. poate conduce la impresia că nu se pot dispune decât soluțiile de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, în procedura recunoaşterii învinuirii.

Pentru a înțelege rațiunea reglementării acestei instituții şi soluțiile posibile a fi pronunțate în această procedură, este nevoie de o analiză comparativă a prevederilor din vechea şi actuala reglementare.

2. Procedura recunoaşterii vinovăției în reglementarea anterioară

Procedura simplificată a recunoașterii învinuirii a fost prevăzută încă din reglementarea anterioară, în art. 3201 C.pr.pen. anterior, denumită ”judecata în cazul recunoașterii vinovăției”.

Instituția a fost introdusă pentru respectarea principiului celerității procesului penal, cu respectarea garanțiilor procesuale oferite persoanei acuzate. Din acest motiv, cel puțin în intenția legiuitorului în reglementarea anterioară, soluțiile pronunțate în această procedură nu puteau fi decât soluții de condamnare, după formarea convingerii judecătorului că fapta constituie infracțiune.

Astfel, esențiale pentru discuția de față sunt prevederile alin. (4) ale acestui articol, unde se menționează că ”instanța de judecată soluționează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat”. De asemenea, potrivit alin. (8), ”instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În acest caz instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun”.

Având în vedere că în reglementarea anterioară, una din condițiile aplicării acestei proceduri simplificate era constatarea instanței ca fapta să constituie infracțiune, nu se putea dispune o soluție de achitare în procedura simplificată[1].

3. Procedura recunoaşterii învinuirii în noua reglementare

Noua reglementare procesual-penală modifică semnificativ soluțiile care pot fi pronunțate în procesul penal, atât în procedura recunoașterii învinuirii, cât și în procedura ordinară.

Art. 396 C.pr.pen. prevede în mod expres soluțiile prin care se dispune asupra laturii penale a cauzei: achitare, condamnare, încetarea procesului penal, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei.

Referitor la motivația modificării reglementărilor unor instituții anterioare prin noua legislație, potrivit Expunerii de motive a noului cod de procedură penală[2], ”principalele probleme cu care se confruntă sistemul judiciar penal actual sunt legate de supraîncărcarea parchetelor şi instanţelor, durata excesivă a procedurilor, tergiversarea nejustificată a cauzelor şi nefinalizarea dosarelor din motive procedurale.

Aşa fiind, se impune o intervenţie legislativă ce vizează reducerea duratei proceselor şi simplificarea procedurilor judiciare penale, prin introducerea de noi instituţii…” (pag. 1).

Obiectivele urmărite de proiectul noului Cod de procedură penală sunt următoarele:

  1. crearea unui cadru legislativ în care procesul penal să fie mai rapid şi mai eficient, prin urmare, în mod semnificativ mai puţin costisitor;
  2. protecţia unitară a drepturilor omului şi a libertăţilor garantate de Constituţie şi de instrumentele juridice internaţionale;
  3. armonizarea conceptuală cu prevederile proiectului noului Cod penal, o atenţie deosebită fiind acordată noii definiţii a faptei care constituie infracţiune;
  4. reglementarea adecvată a obligaţiilor internaţionale asumate de ţara noastră privind actele normative din domeniul dreptului procesual penal;
  5. stabilirea unui echilibru corespunzător între cerinţele pentru o procedură penală eficientă, protejarea drepturilor procedurale elementare, dar şi a celor fundamentale ale omului pentru participanţii la procesul penal şi respectarea unitară a principiilor care privesc desfăşurarea echitabilă a procesului penal” (pag. 2).

Faptul că se prevăd modificări de substanță inclusiv în ceea ce privește procedura recunoașterii învinuirii este recunoscut chiar în expunerea de motive a noului cod de procedură penală. Astfel, ”introducerea unor instituţii noi în etapa judecăţii în primă instanţă, cum este cea a „judecăţii pe baza probelor administrate la urmărire penală” nu are rolul de a răspunde doar formal unei nevoi de reformare a acestei faze a procesului penal. Această instituţie, care presupune recunoaşterea de către inculpat a faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei, răspunde nevoii de eficacitate a judecăţii, contribuind la înlăturarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar, subsumându-se exigenţelor de ordin calitativ ale actului de justiţie” (pag. 20).

4. Analiză comparativă a prevederilor legislației anterioare cu cele actuale

Analizând comparativ prevederile art. 3201 C.pr.pen. anterior și prevederile art. 374 alin. (4), 375, 377 și 396 C.pr.pen., constatăm următoarele: deși scopul introducerii acestei proceduri s-a menținut, respectiv reducerea duratei procedurilor și prevenirea tergiversării cauzelor, există deosebiri semnificative între procedura de judecată în cazul recunoașterii vinovăției din reglementarea anterioară și procedura recunoașterii învinuirii din actuala reglementare.

În primul rând, în reglementarea anterioară această procedură, inclusiv condițiile de admitere și soluțiile pronunțate de instanță era prevăzută într-un singur articol, distinct de cel care prevedea soluțiile care pot fi dispuse de prima instanță în fond.

În actuala reglementare, procedura recunoașterii învinuirii este reglementată în mai multe articole, iar soluțiile în cazul acestei proceduri nu sunt reglementate distinct, ci sunt prevăzute în articolul corespunzător referitor la rezolvarea acțiunii penale (art. 396 C.pr.pen.).

De asemenea, în noua reglementare nu se mai impune condiția urmării procedurii simplificate doar în situația în care instanța constată, potrivit probelor existente la dosarul cauzei administrate în faza de urmărire penală, că fapta constituie infracțiune, iar în cazul în care nu poate constata acest lucru, va dispune urmarea procedurii de drept comun. O astfel de limitare nu mai există în noua reglementare, tocmai datorită scopului realizării cu celeritate a unei bune înfăptuiri a justiției, cu respectarea dreptului la un proces echitabil.

În actuala reglementare se poate urma procedura simplificată a recunoașterii învinuirii dacă este îndeplinită condiția recunoașterii faptelor așa cum sunt reținute în rechizitoriu de către inculpat, indiferent dacă fapta constituie infracțiune sau nu, dacă aceasta poate atrage răspunderea penală sau nu.

Ar fi absurd să concepem, în lipsa unei reglementări exprese, că în situația în care în mod manifest rezultă din probele de la urmărire penală că fapta nu constituie infracțiune (spre exemplu, trimiterea în judecată a unei persoane pentru săvârșirea unei infracțiuni de abuz în serviciu pentru încălcarea dispozițiilor unei hotărâri de consiliu local) sau că răspunderea penală este înlăturată (trimiterea în judecată a unei persoane pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt la 20 de ani de la comiterea faptei), instanța ar fi obligată să respingă procedura simplificată și să urmeze procedura de drept comun.

Egalitatea de arme între părți, precum și rolul instanței de judecată de arbitru imparțial impun ca aceasta să se pronunțe pe situația de fapt și în baza probelor administrate în cursul urmării penale, considerate suficiente de procuror pentru trimiterea în judecată și recunoscute ca atare de către inculpat. Care ar fi motivul în aceste cazuri enunțate pentru urmarea procedurii de drept comun, cu administrarea de probe și cum ar fi respectată dorința inculpatului de a se judeca potrivit procedurii simplificate prin tergiversarea cauzei?

Oare în cazul în care instanța constată pe baza probelor de la urmărire penală ca fapta nu constituie infracțiune, ar trebui să urmeze procedura de drept comun și să administreze probe pentru a dovedi existența infracțiunii? Considerăm că o astfel de interpretare este incompatibilă cu rolul instanței de judecată, astfel că nu există nici un motiv pentru a se dispune în această situație urmarea procedurii de drept comun.

Nu în ultimul rând, soluțiile prevăzute pentru rezolvarea acțiunii penale în noua reglementare sunt prevăzute expres în art. 396 C.pr.pen.: condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Acestea sunt detaliate în alin. (1) – (6) ale art. 396 C.pr.pen.

În art. 396 alin. (10) C.pr.pen. nu se prevăd soluțiile pentru judecata în procedura simplificată. În acest alineat sunt prevăzute dispoziții cu caracter mixt, procesual-penal și de drept penal substanțial, care prevăd limitele de pedeapsă aplicabile inculpatului care urmează procedura recunoașterii învinuirii în cazul condamnării acestuia sau dispunerii unei soluții de amânarea aplicării pedepsei.

Într-adevăr, acest lucru rezultă atât din cele expuse mai sus, cu privire la rolul și scopul procedurii recunoașterii învinuirii, precum și a lipsei limitărilor acestei proceduri în raport cu reglementarea anterioară, dar și din interpretarea per a contrario a prevederilor alin. (10): ”când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375…, în caz de condamnare sau amânării aplicării pedepsei…”. Formularea articolului este neechivocă, aceasta stabilind ce se va întâmpla cu pedeapsa stabilită pentru inculpat în caz de condamnare sau amânarea aplicării pedepsei.

Per a contrario, în cazul în care se va dispune o altă soluție (achitarea, încetarea procesului penal, renunțarea la pedeapsă) nu se va dispune, în mod logic, nicio pedeapsă, astfel că aceste soluții procesuale nu este nevoie a fi evocate în prevederile alin. (10). Lăsând la o parte soluțiile de achitare sau încetare a procesului penal, nu vedem care ar fi rațiunea legiuitorului de a interzice soluția renunțării la aplicarea pedepsei în procedura recunoașterii învinuirii.

Dacă am admite teza contrară, s-ar ajunge la soluția absurdă că se poate dispune această soluție numai în cazul persoanelor care nu recunosc faptele sau le recunosc parțial, iar în cazul celor care recunosc situația de fapt așa cum este descrisă în actul de sesizare, nu se poate aplica o soluție potrivit art. 396 (3) C.pr.pen. și 80-82 C.pen.

Iar dacă în procedura recunoașterii învinuirii se poate dispune o soluție de renunțare la aplicarea pedepsei, de ce nu s-ar putea dispune o soluție de achitare sau încetare a procesului penal?

În realitate, singura motivare valabilă a susținerii limitării soluțiilor susceptibile a fi pronunțate în procedura recunoaşterii învinuirii este interpretarea prevederilor noului cod de procedură penală prin prisma reglementării anterioare. Fără a face o analiză aprofundată a noilor reglementări, în virtutea practicii judiciare constante din reglementarea anterioară, anumite organe de urmărire penală și instanțe de judecată continuă și în prezent să aplice prevederile anterioare, fără a ține cont că dispozițiile procesual-penale sunt de imediată aplicare și că prevederile din noua reglementare sunt sensibil diferite de cele din reglementarea anterioară.

Există însă numeroase situații de aplicare corectă a legii procesual-penale, dispunându-se în practica judiciară în procedura recunoașterii învinuirii toată gama de soluții prevăzută de codul de procedură penală: condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetarea procesului penal[3].

Singurul motiv de achitare exclus în această procedură este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C.pr.pen. (când fapta nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege). În cazul recunoașterii învinuirii de către inculpat, acesta nu mai poate invoca lipsa vinovăției în săvârșirea faptei.

5. Concluzie

În procedura recunoaşterii învinuirii în noua reglementare procesual-penală, spre deosebire de reglementarea anterioară, sunt posibile toate soluțiile prevăzute în art. 396 C.pr.pen. referitoare la stingerea acțiunii penale: condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

Singurul motiv de achitare exclus în această procedură este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C.pr.pen.

[1] Singura excepție o constituia achitarea în baza art. 10 alin. (1) lit. b1 C.pr.pen. anterior, atunci când fapta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni, constituindu-se o practică constantă în acest sens la nivelul instanței supreme.

[2] Expunerea de motive a codului de procedură penală, www.just.ro.

[3] În același sens s-a pronunțat și doctrina penală. A se vedea N. Volonciu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Voicu, V. Văduva, G. Tudor, D. Atasiei, T.-V. Gheorghe, C. Ghigheci, C. M. Chirița, Noul Cod de procedură penală comentat, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, 2015, pag. 1050-1051;.