STRUCTURA INFRACȚIUNII

Mihai Adrian Hotca

1. Noţiune

       Prin structura infracţiunii înţelegem elementele sau componentele infracţiunii şi relaţiile dintre acestea. Infracţiunea – ca instituţie juridică – are aptitudinea de a fi structurată conform regulilor oricărui sistem[1].

Aşa cum spunea prof. Vintilă Dongoroz, „nu se poate concepe o infracţiune fără o dispoziţie de lege care să o proclame ca atare; nu se poate concepe o infracţiune fără un interes, sau un lucru care să fie vătămat sau primejduit prin săvârşirea faptelor care constituie infracţiune; nu se poate concepe o infracţiune fără o persoană care să o comită (infractor) şi fără altă persoană (fizică sau juridică) care să fie vătămată sau ameninţată în interesele sale; nu se poate concepe o infracţiune fără un anumit loc unde s-a comis şi un moment în care a fost săvârşită. Toate aceste date sau entităţi sunt preexistente infracţiunii (s.n.)”[2].

      Deşi activitatea infracţională se înfăţişează ca un tot unitar, acest întreg – infracţiunea – are anumite elemente intrinseci sau extrinseci. Într-adevăr, fiind o faptă, infracţiunea este atribuită unei persoane (subiect activ) şi este orientată împotriva unei valori sociale (obiect) care aparţine altei persoane (subiect pasiv)[3].

      Într-o altă ordine de idei, infracţiunea este o descărcare de energie pe planul relaţiilor sociale, este o manifestare externă a individului uman (aspectul obiectiv), exteriorizare faţă de care făptuitorul a avut o anumită reprezentare (aspectul subiectiv, moral sau vinovăţia).

      Apoi, manifestarea exterioară de voinţă a făptuitorului se grefează, uneori, pe o situaţie preexistentă (situaţie premisă), se desfăşoară în spaţiu şi timp şi presupune, de multe ori, folosirea unor mijloace sau instrumente.

      Toate aceste elemente sau părţi componente ale sistemului infracţiunii au relevanţă pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, putând fi considerate elemente sau factori ai infracţiuni.

      Nu poate exista infracţiune fără să existe o faptă concretă (acţiune sau inacţiune) şi un model legal de incriminare, iar elementele faptei comise în lumea înconjurătoare trebuie să se plieze pe cele ale modelului legal (tipicităţii). Infracţiunea este o manifestare exterioară de conduită a omului, pe planul relaţiilor sociale, deoarece dreptul penal contemporan reglementează numai relaţiile oamenilor unii cu ceilalţi (relatio inter homines).

      Infracţiunea presupune preexistenţa unui model (tiparul) legal, care constituie haina juridică a faptei, cadrul legal care atribuie faptei concrete caracterul de faptă prevăzută de legea penală[4]. Încadrarea juridică a faptei săvârşite de o persoană are loc prin raportare la normele părţii speciale, la cele ale părţii generale, precum şi la alte norme având cuprinse în acte normative ce sunt izvoare de drept penal.

De exemplu, tentativa la infracţiunea de viol, presupune luarea în considerare, alături de norma de incriminare, şi a dispoziţiilor referitoare la tentativă cuprinse în Partea generală a Codului penal.

      Dar, pe lângă săvârşirea unei fapte şi a tiparului legal, pentru existenţa „faptei prevăzute de legea penală” este necesar şi liantul, respectiv ca fapta concretă să întrunească cerinţele modelului legal, caz în care se poate vorbi de o faptă tipică.

      Deci, fapta reală nu se identifică cu fapta descrisă în norma de incriminare, ci numai se compară cu aceasta, verificându-se dacă trăsăturile faptei concrete corespund cu cele ale faptei descrise[5].

2. Noţiunea de element al infracţiunii

       Întrebarea la care dorim să dăm răspuns aici este: Care dintre entităţile enumerate mai sus intră în conţinutul infracţiunii, care nu intră în acesta şi care sunt relaţiile dintre ele? Doctrina a răspuns în diverse feluri la această întrebare.

      În literatura noastră de specialitate s-au conturat trei opinii. Conform unei opinii, obiectul şi subiecţii nu fac parte din conţinutul infracţiunii[6]. Într-o altă concepție, se apreciază că în cuprinsul infracţiunii se identifică patru elemente: obiectul, subiecţii, latura obiectivă şi latura subiectivă[7]. După alţi autori, îndeosebi francezi, conţinutul infracţiunii este alcătuit din trei elemente: elementul material, elementul legal şi elementul moral.

      În doctrina străină – germană şi italiană, spre exemplu – infracţiunea este considerată fie o faptă tipică, antijuridică şi săvârşită cu vinovăţie, fie o faptă antijuridică comisă cu vinovăţie.

      Antijuridicitatea constă în inexistenţa unei cauze care autorizează comiterea faptei. Altfel spus, pentru ca o faptă să fie infracţiune, aceasta trebuie să contravină ordinii juridice, în caz contrar fapta nu poate fi infracţiune, deoarece îi lipseşte condiţia de a fi contrară dreptului. Autorii adepţi ai concepţiei bipartite, conform căreia infracţiunea are numai două elemente – tipicitatea şi vinovăţia – contestă existenţa celei de-a treia trăsături a infracţiunii (antijuridicitatea) pe considerentul că antijuridicitatea este implicată în trăsătura tipicităţii[8].

      În doctrină se apreciază că definirea infracţiunii prin trei elemente – tipicitate, antijuridicitate şi vinovăţie – permite o reglementare mai corectă a cauzelor care exclud caracterul penal al faptei[9]. Acceptând această concepţie, ar putea fi reglementate cauze care înlătură tipicitatea, cauze care înlătură vinovăţia şi cauze care înlătură antijuridicitatea[10]. De asemenea, s-ar putea reglementa mai corect măsurile de siguranţă, care să se aplice numai în cazul în care fapta prevăzută de lege a fost comisă fără vinovăţie.

      Revenind la elementele conţinutului infracţiunii, trebuie să luăm în considerare ideea că prin element se înţelege o parte dintr-un tot, dintr-un întreg. Corelaţia între element şi conţinut este una parte-întreg (gen-specie).

Plecând de la aceste premise, se desprinde concluzia că obiectul, subiecţii, locul, timpul și situaţia premisă nu sunt componente (elemente) propriu-zise ale întregului numit infracţiune. Toţi factorii sau termenii menţionaţi sunt date ale realităţii ce preexistă fiinţei infracţiunii. Datorită acestui aspect (dar nu numai), elementele propriu-zise ale infracţiunii – conţinutul – trebuie identificate în cadrul actului de conduită caracterizat ca fiind infracţiune, pentru că din punct de vedere ştiinţific infracţiunea este o faptă a omului. Riguros, accepţiunea termenului conţinut, în acest context, cuprinde în extensiunea sa elementele constitutive (esenţiale) ale infracţiunii, adică ale „faptei unei persoane”.

      Examinând faptele ce constituie infracţiuni, ca de altfel orice fapte ilicite, constatăm că acestea au două laturi sau aspecte: latura subiectivă (conduita psihică) şi latura obiectivă (conduita obiectivă).

Aşadar, conţinutul infracţiunii are două componente (aspecte): latura obiectivă (fizică sau materială) şi latura psihică sau elementul moral (elementul subiectiv sau vinovăţia). Această specie de conţinut este denumit conţinut constitutiv sau propriu-zis. Conţinutul constitutiv se referă la substanţa infracţiunii, de aceea ar putea fi denumit şi conţinut intrinsec.

      Ceilalţi factori – subiecţii, obiectul, locul, timpul, situaţia premisă – nu au, propriu-zis vorbind, calitatea de elemente constitutive ale conţinutului infracţiunii. Cerinţele referitoare la existenţa celorlalţi factori ai infracţiunii alcătuiesc conţinutul extrinsec al acesteia. Sigur că sunt anumite infracţiuni în cazul cărora legea impune unele cerinţe referitoare la termenii preexistenţi, de care depinde existenţa infracţiunii. Dar, deşi factorii preexistenţi infracţiunii au o importanţă foarte mare pentru fiinţa infracţiunii, ei rămân totuşi în afara conţinutului constitutiv al acesteia, intrând însă în conţinutul juridic al infracţiunii[11].

      Condiţiile preexistente infracţiunii (conţinutul extrinsec), alături de conţinutul constitutiv, formează conţinutul juridic al infracţiunii. Conţinutul juridic poate fi perfect (integral) sau imperfect (trunchiat). Este imperfect acel conţinut care realizează doar forma actelor de pregătire sau a tentativei. Conţinutul este perfect dacă întruneşte toate condiţiile cerute de norma de incriminare.

      După criteriul structurii juridice, conţinutul este simplu şi complex. Conţinutul este simplu când condiţiile normei de incriminare se referă la un singur element material, la un singur rezultat şi la o singură formă de vinovăţie. Conţinutul este complex când norma de incriminare cuprinde condiţii privitoare la mai multe elemente materiale, mai multe rezultate sau mai multe forme ori modalităţi ale vinovăţiei.

      În funcţie de criteriul variantelor de incriminare, conţinutul poate fi tipic (de bază), atenuat sau agravat. Conţinutul tipic este cel referitor la condiţiile particulare de bază în care o faptă este infracţiune. Dacă norma de incriminare descrie o variantă mai puţin periculoasă (sancţionată mai blând) a variantei de bază a infracţiunii, conţinutul este atenuat. Conţinutul este agravat dacă norma de incriminare prevede o variantă mai periculoasă (sancţionată mai sever) a variantei tip.

      Analiza factorilor şi elementelor infracţiunii poate fi făcută din două puncte de vedere, respectiv din punct de vedere general (elementele generale şi factorii preexistenţi generici) şi din perspectiva speciilor de infracţiuni (elementele speciale şi factorii preexistenţi specifici). În prima ipoteză, conţinutul este denumit generic, iar în cea de-a doua conţinutul este numit concret sau specific.

      Aspectul general sau generic al elementelor şi factorilor preexistenţi ai infracţiunii cuprinde caracteristicile comune ale tuturor infracţiunilor. Aspectul special sau specific are în vedere elementele şi factorii unei anumite infracţiuni.

Infracţiunea, ca act ilicit de conduită, poate, şi este cel puţin util, să fie analizată în conţinutul său, al componentelor sale. Aşa cum am văzut, în doctrină nu există o concepţie unitară în privinţa elementelor şi condiţiilor preexistente ale infracţiunii[12].

Înainte de toate, se poate spune că activitatea ce constituie infracţiune este o faptă a omului, adică o activitate umană exteriorizată în sfera relaţiilor sociale. Pe cale de consecinţă, nu intră în domeniul conduitei umane evenimentele naturale (cutremurele, inundaţiile etc.) sau reacţia necontrolată a animalelor (a unui câine, a unei pisici etc.). Dincolo de controlul uman asupra conduitei nu poate exista infracţiune. Pentru a îmbrăca haina infracţiunii, comportamentul uman trebuie să fie exteriorizat, ceea ce înseamnă că este necesar să depăşească limitele gândului, deoarece simplul cuget infracţional nu este periculos pentru valorile sociale. Dacă simplul gând referitor la săvârşirea unei fapte nu atrage răspunderea, este necesar totuşi ca activitatea exteriorizată să provină de la o persoană care are discernământ şi care beneficiază de libertatea de voinţă şi acţiune. Fapta considerată infracţiune trebuie să fie atribuită unui om care are conştiinţă şi voinţă.

      Factorii infracţiunii – obiectul, subiecţii, locul, timpul, situaţia premisă – au conexitate cu elementul legal (numit în doctrină prin termenul tipicitate) al infracţiunii, deoarece ei capătă interes pentru dreptul penal numai în măsura în care modelul legal (norma de incriminare) prevede cerinţe referitoare la aceştia.

 

 

[1] Aici prin sistem înţelegem un ansamblu de elemente dependente între ele care alcătuiesc un întreg organizat (care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică).

[2]A se vedea,  V. Dongoroz, op. cit., p. 198-199.

[3] Pentru dezvoltări, a se vedea: V. Dongoroz, op. cit., p. 79-87.

[4] A se vedea, G. Antoniu, Noul Cod penal, p. 162.

[5] Ibidem, p. 165.

[6] A se vedea, V. Dongoroz, op. cit., p. 202.

[7] A se vedea M. Basarab, Drept penal, partea generală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 95.

[8] Facem precizarea că susţinătorii concepţiei tripartite au replicat afirmând că nu se poate pune semnul egalităţii între fapta neprevăzută de legea penală şi ceea ce este prevăzut, dar este permis. Practic, relevanţa disputei constă într-o singură diferenţă esenţială, respectiv condiţiile şi efectele erorii.

[9] A se vedea G. Antoniu, Tipicitate şi antijuridicitate, în R.D.P. nr. 4/1997, p. 29.

[10] Ibidem.

[11] De exemplu, pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu sun prevăzute anumite condiţii referitoare la conţinutul extrinsec. Conform art. 297 C. pen., „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică” (s.n.).

[12] De pildă, I. Tanoviceanu, (op. cit.), considera că infracţiunea presupune „1) Un subiect activ – infractorul; 2) Un subiect pasiv – victima; 3) Un obiect material – fiinţa sau lucrul către care se îndreaptă infracţiunea; 4) Un obiect juridic – textul de lege violat; 5) O acţiune sau inacţiune generatoare a rezultatului pedepsibil”.